Alexandru Spătaru – „Aşteptări”

Alexandru Spătaru – „Aşteptări”

L-am citit pe Alexandru Spătaru cu plăcerea de a fi descoperit un alt truditor într-ale cuvântului, ce intuieşte pe deplin valorile arhetipale ale acestuia ! La urma urmelor, poezia devine un edificiu al extaticului iar postura discursului cu care avem de-a face este gratulată de emoţii puternice.

Autorul volumului ne propune încă din titlu o mică capcană. De altfel, „Aşteptările” sale sunt contrazise odată cu primul poem, acolo unde, aflat în continuă căutare a lucrurilor tari, omul e conştient, în general, de efortul sisific al existenţei. Deşi nu face direct apel la mitologie, prin simplitatea discursului şi prin modul viu prin care înţelege să-şi potenţeze interogaţia, Alexandru Spătaru reface febrilitatea oricărei aventuri înspre adevăr: „Am plecat /dintr-un punct. / De pretutindeni / mă întorc” („Continua căutare”). Practic, asistăm la o geometrizare a propriei fiinţe iar, după cum deja a reieşit, existenţa mizează pe un eu indisolubil. Parcă sub semnul unei continuări fericite, imediat „ţi se dezvăluie / că eşti dintr-un cântec / – vibraţia primară a materiei, / din destinul Lumii.” Cea de a doua strofă este reuşită tocmai prin lipsa unor figuri de stil obositoare. Astfel, aflaţi în comuniune firească cu statornicia, aflăm că, atunci „când va lăcrima ultima clipă, / se vor nărui, neputincioase, / toate împotrivirile”. Păcat totuşi de efectul scontat, deoarece poezia păcătuieşte mai apoi prin două versuri de-a dreptul nereuşite, care pe undeva acumulează un efect grotesc, vizavi de toată desfăşurarea de până atunci: „Scăpat din vremelnica strânsoare, / te vei dilata în nesfârşire” („Dacă stărui”).

Semne ale destinului creator, timpul, adevărul, spaţiile interioare devin convergente în clipa când autorul experiază o fatală criză de inutilitate. Mai departe în volum… ne retragem sub mărinimia unui avertisment: „Pentru delictul / de plăsmuire a amintirilor, / ne pedepsesc / amintirile autentice. // Vor sta ascunse, / surde, / când le vom chema. // În caz de recidivă, / pedeapsa se înăspreşte: / vom pierde alinarea în uitare…” („Avertisment”). Ca orice poetic autentic, aflat surprins de propriile puteri creatoare, autorul îmbracă haina solitarului. El va preţui nu cursa contracronometru cu viaţa, ci va fi esenţial interesat de construcţia unei cetăţi de apărare.

Am aşezat în urma lecturii, într-un loc cu totul aparte, poezia „Amânări”, acolo unde apetenţa pentru nuanţă calmează „sudoarea vieţii cotidiene”: „Cade o noapte în ploaie / cu stropi mari şi repezi; / trece prin umbrele. / Ferestrele au aprins / lumânări – călăuze. // Vagabonzi nocturni flămânzi / muşcă din lună. / O sete lacomă / bea din bălţile de întuneric. // Aripi speriate caută ascunzişuri. / Paşi străini se grăbesc / spre alte ferestre. / Se risipesc părerile. / E târziu şi nimeni. / Inutile, lumânările s-au stins. / Sub pleoape adormite, aşteptările visează…” („Amânări”). Pe de altă parte, simplitatea poeziei „Dintr-o gară” asigură o suavitate cu totul specială. Situat într-un timp al copilăriei recâştigate preţ de o secundă, copilul Alexandru Spătaru colorează pentru încă o dată imagini desprinse parcă dintr-un film mut. Acceleratul de dimineaţă, mişcat din greu de o locomotivă cu abur, uriaşă, alături de un copil ce îşi permitea pentru întâia oară o asemenea bucurie. Peste ani… un peron pustiu, înstăpânit de ochi inundaţi de uimire. Nu mai era timp pentru… a aştepta ! E destul de greu şi inoperabil pentru registrul liric să încerci să aduci cu tine un story dar, de multe ori, chiar acesta e meritul autorului despre care vorbim. Paradoxal, această poezie se poate transmite prin reaşezarea „în fapt” a unor evenimente surprinse cu emoţie.

„Aşteptările” poetului sunt eminamente zbateri interioare ale căror rezolvare se află tot sub semnul protector al intervenţiei creatoare. Fiecare lume plăsmuită are sensul unei  noi corăbii a lui Noe şi asta deoarece aşteptarea nu are sens decât în rostul unei eventuale deveniri: „De când mă ştiu, / aştept / ceva să se întâmple, / altceva să nu se întâmple, / cineva să vină, / altcineva să nu vină, / o vreme să fie / o altă vreme să nu fie. // Refuz să accept / că sfera asta mare / cândva se va reduce / la un punct: / o singură şi ultimă şi silnică aşteptare…”

În ultima parte, tocmai pentru a mai striga adevărul încă o dată neantului din noi, poetul terorizează falsitatea unui edificiu în care ne ducem traiul de zi cu zi: „Lumea, / doar sub semnul dragostei, / nu este / deşertăciune şi vânare de vânt…”

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s