Alexa Visarion – Spectacolul ascuns

Alexa Visarion – Spectacolul ascuns
Alexa Visarion e un nume care spune totul cunoscatorilor dar care se afla prea putin in constiinta publicului larg. Volumul sau, zbatandu-se in domeniul exhaustivului, propune cititorului o informatie bogata, densa. Cele 2 adjective nu sunt gratuitati ci se justifica printr-un demers bine argumentat, fireste, de tip rational. Spectacolul ascuns e lucrarea care atinge punctele de articulatie ale spectacologiei shakespeariene. Vine într-un moment cât se poate de nimerit: e usor de observat dorinta tot mai actuala a fiecarei companii de teatru de a monta pentru stagiune o piesa a venerabilului Will. Lucrarile de critica literara alaturi de programele spectacolelor, versurile dedicate dramaturgului dubleaza în buna masura interesul pentru un Shakespeare contemporan. Toata aceasta reprezentatie ascunsa se cere a fi descoperita.
Cartea grupeaza în fapt mai multe eseuri-document cu titluri provocatoare, incitante ce îsi avertizeaza lectorul înca de la început de posibilitatea unui joc asumat, serios, un meta-joc (daca mi se permite aceasta barbarie !) de sorginte culturala. Voi transcrie acum câteva din aceste invitatii la re-spatializarea universului shakespearian: Publicul: absenta, figuratie, spectacol; Shakespeare ca imperiu; Autocratie masculina – solitudine feminina. Între rug si casatorie; Ambiguitatea Happy-End-ului si magia scenica în Furtuna; Negritudine, burlesc Othello dell’ arte ori Plurifocalitatea shakespeariana. E momentul sa admit ca lexicul folosit este poate putin prea încarcat de neologisme, de cuvinte ce se declama ca fiind grele dând sobrietate textului. Regia volumului nu mizeaza însa nici pe departe pe forma ci mai degraba pe un nonconventional al ideilor. De altfel, paginile de început sunt destul de cuminti iar titlul primului eseu reitereaza substanta unui motiv bine cunoscut: Lumea e o imagine a teatrului. Aceasta imagine trebuie jucata în fetele timpului, fiind refocalizata: “Inteligenta lui Shakespeare are mai multe straturi de interogatii decât am descoperit noi pâna acum. Dar aceasta inteligenta constienta este teatrul în stare pura, fara a fi provocat de un plan meditativ, preconceput sau de o virtuozitate formala.” Despre aceasta conditie primara a teatrului ne vorbeste Alexa Visarion. Schimbând registrul catre un alt domeniu, am putea spune ca îl regasim pe acesta în postura creatorului interesat de inima lemnului, de substanta primara a acestuia si mai putin de “dulcegariile” daltei. Ni se arata apoi ca în Shakespeare te prinde “ritmul pur, indiferent multiplicitatii continuturilor, refuzând ce stii, devenind tu însuti spectacol deslusit în ascuns”. E interesanta perspectiva propusa; reuseste sa iasa la rampa polifonia operei dramatice care rezista cât timp exista constiinta esentelor prime. Dupa aceea nu e decât o fata strâmba, o deformare a intentiilor prost cenzurate. Teatrul ramâne un extaz existential care vorbeste despre viata si moarte: “Teatrul poate muri atunci când povesteste, când istoriseste viata. El s-a nascut ca un blestem solar a celor care nu vor sa uite marile pacate ale omenirii. […] Nu poti vorbi despre suferinte, despre bucurie, despre iubire, despre singuratate ignorând moartea. Cu ideea mortii sadita în noi totul devine o stare teatrala complexa. […] Nu cred în ideile ce îsi fura originalitatea. Cred în structurile nelinistite ce foreaza, înfierbântate de spaima necunoscutului”.
Cuvântul de tip logos însumeaza în propria-i interioritate toate prefacerile textului dramatic, schimbari recuperabile mai mult sau mai putin în planul virtualului. Initierea vine odata cu asumarea mastilor din interior, din hrubele latentelor umane. Interesant este felul în care precizia textului lui Visarion se îmbraca în sensuri poetice ce tin de o ontologie a tragicului. Relevante pentru conditia actuala a textului shakespearian sunt în special ultimele doua capitole: Plurifocalitatea shakespeariana si Oglinda Bruegel. Documentarul unui înteles. Mereu prezentul Jan Kott revine sub forma unui citat si în acest spectacol ascuns: “Trivial vorbind, Shakespeare este un supermarket. Critica shakespeariana produce specialisti în Shakespeare; eruditii în Shakespeare produc critica shakespeariana care la rândul ei produce profesori specializati în Shakespeare…” Shakespeare e metafora unei industrii multinationale, idee ce fusese deja prefigurata în carte. Alexa Visarion nu a ocolit aspecte dificil de abordat care intereseaza mai mult istoria dramaturgiei. Problematizeaza impactul pe care l-a avut opera în spatii de tipul coloniilor culturale precum India. Asupra rasismului autorul se opreste propunând spre analiza câteva spectacole celebre. Se mai cuvine a semnala faptul ca pe toata întinderea cartii se fac trimiteri exacte la reprezentatii ce au însemnat un punct de cotitura în regia shakespeariana. Un întreg capitol este consacrat notiunii de “performance”- atât de straina spatiului dramatic românesc. Sunt analizate pâna la minutiozitate scene, regii, jocuri artistice care servesc ideilor vehiculate.
Pâna la urma, se pare ca “obligatia creatoare în cazul lui Shakespeare nu este aceea de a-ti impune viziunea asupra textului, ci în a coexista în adevarurile realitatii acestei opere care nu poate fi perceputa decât în prezentul adevarat al reprezentatiei”.
E de la sine înteles ca am lasat aceste largi citate sa curga tocmai din dorinta ca aceasta scurta prezentare a lucrarii sa provoace lectura vie a întregului volum si sa impuna nevoia continua de a regândi posibilitatile actului teatral shakespearian.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s