Alexandru Telemaque

Stil concis, rigoare, diplomaţie

Iată-mă, pentru cea de a doua oară, sub semnul excepţiei ! Datorită filiaţilor pe care le stabileşte cu ţările europene, aflată sub semnul unui discurs ce probează o conştiinţă integratoare, cartea de faţă întruneşte toate datele de a fi prezentată în rubrica de faţă, deşi este realizată, printr-un cumul de împrejurări inedite, de voinţa a cel puţin trei personalităţi în domeniul dreptului, afacerilor externe, culturii.

Aşadar, la Editura Cavaliotti, în seria Memorii. Biografii. Documente diplomatice, aflată sub egida Comisiei naţionale pentru publicarea Documentelor Diplomatice, comisie în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, apare volumul “Efemeride diplomatice”, o restituire literară a paginilor dintr-un început de veac (1906-1912) pagini ale lui Alexandru Telemaque, ministru plenipotenţiar. Aşa cum deja am lăsat să se înţeleagă, apariţia acestei cărţi este un moment fericit în efortul de a recupera cât mai multe dintre însemnările marilor diplomaţi pe care i-a dat poporul român. Mica istorie a acestui volum nu este neapărat complicată, ci mai degrabă surprinzătoare. Aflăm (din “Nota asupra ediţiei” de prof. dr. Dumitru Preda) că rândurile provenite pe filiera lui Valeriu Tulbure se găsesc în Arhiva istorică a Ministerului Afacerilor Externe, fiind păstrate în două exemplare dactilografiate fiecare, original şi copie, însumând câte 76 de pagini. Câteva adnotări sau corecturi au fost necesare cu scopul declarat de a facilita o înţelegere mai clară a textului.

Ne întoarcem însă către personalitatea cu totul remarcabilă a celui care semnează rândurile în cauză. Simplu, cine este Alexandru Telemaque ? Mă întreb dacă există mulţi istorici care să fie familiarizaţi cu activitatea acestui diplomat de excepţie, drept pentru care, în sinteză, îmi voi permite realizarea unei minime biografii. Majoritatea datelor ce urmează sunt preluate din Memoriul păstrat în Arhiva istorică a Ministerului. S-a născut în Bucureşti, la 30 august 1883, în familia avocatului Dimitrie Telemaque, a cărui casă se afla pe strada Palatul Mitropoliei. Primele forme de şcolarizare se leagă de celebra instituţie Sf. Sava, pentru ca mai apoi, influenţat fiind de tradiţia familiei, să urmeze cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii bucureştene. În 1905 trece examenul de licenţă cu o teză despre Succesiunile în Dreptul Roman şi Român. Viaţa familială este străbătută în mai multe rânduri de greutăţi dintre cele mai dificile, dintre care trebuiesc amintite măcar cele două ce şi-au pus amprenta asupra caracterului hotărât de care avea să dea dovadă: moartea părinţilor iar mai târziu pierderea timpurie a soţiei. În decembrie 1906 se prezintă la un concurs de copist în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, pentru ca la 1 ianuarie 1907 să fie numit ataşat de legaţie; la scurt timp, este promovat sub-şef de birou. Datorită conjuncturilor internaţionale extrem de vii, tinerii diplomaţi de valoare ai momentului au avut de câştigat, Direcţia Politică fiind un adevărat laborator de experimentare. În 1911, Alexandru Telemaque se va prezenta la un examen pentru obţinerea gradului superior, probă pe care o obţine cu mult succes. Titu Maiorescu hotărăşte o nouă avansare şi îl trimite pe tânărul diplomat la Viena. Imediat însă, cunoscător a mai multor limbi, Telemaque este trimis să gireze în iunie 1912 Consulatul General de la Budapesta. Ulterior, revine în ţară, urmând ca abia anul 1920 să fie cel în care diplomatul să fie reprimit în cadrul Administraţiei Centrale cu gradul de secretar II de legaţie, fiind ulterior transferat la Cairo. La 1 iulie 1924 îl aflăm în postura de secretar I, pentru ca Nicolae Titulescu să îl trimită la legaţia din Bruxelles. În 1934 este ridicat la gradul de ministru plenipotenţiar clasa a doua, fiind apreciat pentru discreţia şi capacitatea sa extraordinară de sinteză. 15 decembrie 1936 este data la care este trimis în postura de ministru plenipotenţiar al României în Republica Turcia. Destul de repede, avea să se întâlnească cu figura de legendă a preşedintelui Kemal Ataturk, fondatorul statului modern turc. Încă de la început, s-a bucurat din partea celui din urmă de câteva cuvinte laudative: “Calităţile care îl disting pe acest diplomat, zelul său pentru interesele Statului, ca şi devotamentul lui faţă de persoana Mea sunt o chezăşie că el se va achita de misiunea sa în aşa fel încât să se dovedească demn de încrederea Excelenţei Voastre, precum se bucură şi de încrederea Mea”. În anul 1941 se va bucura de calitatea de ministru plenipotenţiar clasa I şi va primi sarcini din ce în ce mai complexe. Sfârşitul său contrapune reuşitele diplomatice de care s-a bucurat. Se stinge în 1955, la vârsta de 72 de ani.

Însemnările diplomatului sunt cu totul interesante, mai ales din perspectiva prin care sunt observate atât evenimentele internaţionale, cât şi cele interne. Încredinţate foii de hârtie cu ştiinţa scrisului echilibrat la şcoala clasică, rândurile sunt tot atâtea posibilităţi de recuperare a câtorva din momentele cheie aparţinând istoriei naţionale, dar şi mici tablouri ale lumii politice. Interesul scriitorului / lectorului porneşte de la “Debutul carierei mele” şi ne poartă către: “Politica externă a României, puterile centrale şi crizele internaţionale la început de secol XX”, “Crâmpeie din viaţa diplomatică şi politica internă românească”, “Răscoala ţărănimii din primăvara lui 1907 şi implicaţiile ei externe”, “Revoluţia junilor turci şi consecinţele ei în Balcani”, “Noi evoluţii politice interne şi internaţionale”, “Din nou despre viaţa politică din ţară”, “Nori ameninţători în relaţiile internaţionale”, “Titu Maiorescu la cârma afacerilor externe”.

Dacă în notele cu referire la problematica internaţională fineţea diplomatului şi clarviziunea ies la iveală, ceea ce frapează în filele dedicate stării social – politice din ţară este optimismul de care dă dovadă, sau altfel spus, dorinţa explicită de a lăsa mărturie în primul rând lucrurile ce au cunoscut o valorizare pozitivă. Din tot ceea ce reţine, doar  “afacerea tramvaielor” – destul de cunoscută în epocă – avea să îi trezească interesul. În rest, avem dincolo de foaia de hârtie, un partener de discuţie graţios cu certe valenţe literare. Nu putem  uita, printre multe alte posibile exemple, aspectele surprinse la înmormântarea Mitropolitului Primat  ori prietenia dintre oamenii unor partide diferite, ceea ce rămâne să gireze o democraţie veridică: “Datina noastră strămoşească cere ca şeful Bisericii româneşti să fie înmormântat şezând pe scaunul metropolitan, iar nu întins în sicriu, având pe cap mitra şi-n mâna dreaptă ţinând cârja. Tot conform datinei, acel scaun cu rămăşiţele pământeşti ale Mitropolitului trebuie să fie purtat pe umerii călugărilor de la Mitropolie spre locul de veci pe tot parcursul străzilor Capitalei”; “Deşi aceste […] partide se combăteau destul de aprig în Parlament, în întruniri publice şi în campaniile electorale, o adevărată duşmănie personală între adversari nu exista. Din contra, adeseori mi s-a întâmplat să întâlnesc pe Alecu Constantinescu cu Take Ionescu, întorcându-se în aceeaşi trăsură de la Parlament şi întreţinându-se împreună, în termenii cei mai afectuoşi. Aceşti doi adversari politici se stimau reciproc şi erau legaţi de o trainică prietenie din tinereţea lor, cu toată divergenţa ideilor şi aspiraţiunilor politice”. Fireşte, exemplele continuă…

Între vechi şi nou, Alexandru Telemaque apreciază chipul nemijlocit al valorii. Avem portretele unui Brătianu, Take Ionescu, Lascăr Catargiu, Petre P. Carp, Alexandru Marghiloman, etc.

Am lăsat înspre finalul acestei scurte prezentări pe cel ce a trudit la realizarea prezentului volum: este vorba de prof. dr. Dumitru Preda, el însuşi, se pare, un demn continuator al politicii externe susţinută de Alexandru Telemaque. Calităţile, calificările domniei sale se află înregistrate într-o prezentare aflată la sfârşitul volumui. Dintre acestea toate, vom reţine că în 1994 Dumitru Preda a primit Premiul Mihail Kogălniceanual Academiei Române pentru Istorie iar în 2002 Diploma de Merit a Ministerului român al Afacerilor Externe.

Vom mai menţiona că volumul se bucură şi de o “parte ilustrativă”, indice bogat, note cu caracter exhaustiv şi o prefaţă ce poartă semnătura lui Răzvan Theodorescu. Din aceasta, concluziv: “A fost un om adevărat, a fost un domn, Alexandru Telemaque. A fost un senior. Această carte, pentru care trebuie să-i fiu recunoscător lui Dumitru Preda, îl readuce cumva printre noi. Aşa cum a meritat prin viaţa sa demnă, pentru care suntem tot mai puţini cei care putem depune mărturie”.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s