Annelies Verbeke – Nessun dorma

Nessun dorma
Despre lumea ciudată în care trăim, despre ritmul ei ameţitor, despre ce înseamnă „a colcăi”, despre frustrări îndesate. Alături de toate acestea, sufletul nostru căruia îi trebuie ventilaţie din partea profesioniştilor, angoasele ce se dau de gol printr-un râs forţat sarcastic, paşii fără orizont. Deasupra – continua căutare a ceea ce va fi avut un rost. Cândva… peste tot ! Puţinele clipe de odihnă ne reaşază pentru câteva ore sub semnul unui firesc al timpului trecut. Noi avem noroc ! Să fie o prezentare plictisitoare ? Ne-am putea concedia spiritul critic. Am putea să ne îndreptăm spre lumea visului. Mai naşte acesta monştrii ? Cât de repede se schimbă înţelesurile… Dar ne alintăm şi murmurăm îndoctrinaţi… „de vină e perspectiva”. E bine şi aşa !
Dar ceilalţi ? Cei care nu se pot odihni ? Şi asta nu din raţiuni metaforice ci pur şi simplu… cei care au pierdut această mare binecuvântare. Sunt din ce în ce mai mulţi. Se află printre noi, sunt unii dintre noi… Efectele ? Se văd cu ochiul liber: mai în fiecare seară asistăm neputincioşi la nefericita dramă a vreunui ins care, sufocat de timpul nemilos, cade pradă crizelor prelungite. Locaţia ? Oh, oriunde… acasă, la serviciu, chiar şi pe stadion, la cinematograf… Destul de ciudat… mergi, plăteşti dar nu îţi poţi ţine în frâu sentimentele faţă de acţiunile sau întâmplările prin care trece personajul preferat. E meritul filmului ? Nici pe departe…
E cert: ne acomodăm din ce în ce mai greu cu o lume în care supremaţia imperativului „Dormi !” îşi găseşte imediat toate înţelesurile !
Toate aceste au fost prilejuite de lectura volumului ce are drept titlu verbul mai sus menţionat, volum semnat Annelies Verbeke. Aici este exemplificată drama insului ce nu găseşte la timp acele supape pentru a se redresa într-o lume guvernată de fugă. Tânăra scriitoare flamandă se înscrie în valul scriitorilor apropiaţi prozei de limba franceză care se reîntoarce (desigur, cu alte instrumente) asupra psihicului uman, surprinzând până către infinitezimal doar unele din părţile acestuia, cele valorizate negativ. Annelies Verbeke ne propune aşadar un lirism întors. E poezia unor suflete înregimentate în genul epic, acolo unde asistăm la reprezentarea fidelă a coşmarului resimţit de cele două personaje ale romanului, acolo unde libertatea nevrozei se află într-o peregrinare continuă.
„Dormi !”, deşi nu sunt convins că aceasta a fost şi intenţia autoarei, este un roman care, citit în anume cheie, oferă unui lector conştient aspecte ce definesc criza „ultimei postmodernităţi”. Caracterele revin pe rând în faţa lupei care reinventariază gesturi, atitudini, comportamente ce se înscriu în zona deviantului. Totuşi, să nu uităm, nu ne aflăm la marginea societăţii ci, dimpotrivă, în sânul acesteia. Cei doi protagonişti, un bărbat şi o femeie, par a fi disponibili pentru „schimbul măştilor”. Ei au nume, însă acestea nu contează, după cum nici spaţiul nu este neapărat acel cadru clasic în care are loc acţiunea. Conform unui prim nivel al lecturii, aflăm că cei doi nu se pot odihni, viaţa devenindu-le un adevărat calvar. Aceasta nu este un câmp al experienţelor ordonate ci mai degrabă iniţierea este haotică, guvernată de legi ale hazardului. Nevroza este până la urmă surprinsă în stadiile paroxistice ce conduc spiritul din rău în mai rău. Dacă ar fi posibil, am vorbi despre un „postnaturalism” prin intermediul căruia cele două personaje par a fi protagoniştii unui „altfel de film”. Planurile narative se încurcă voit, timpul îşi dilată înţelesurile în funcţie de cât de tare se poate autosurprinde personajul prin gesturile pe care le face.
Ea, care mai mereu se bucură de prietenia celor câtorva apropiaţi, ce apar la momentele potrivite pentru a mai prelungi isteria. El, purtând încă din copilărie un complex puternic: nevoia disperată de a conştientiza aproape sub orice formă prezenţa mamei. Autoarea nu ne lasă timp să ne familiarizăm cu propriile personaje. Încă de la prima pagină aflăm despre ea: „În primele săptămâni ale insomniei mele căutasem sfaturi la nenumăraţi doctori şi prieteni. Le urmam cu precizie îndemnul. Jogging înainte de culcare. Lapte cald cu miere. Exerciţii de respiraţie. O pastilă de Alprazolam. Cinci pastile de Alprazolam. Un joint. O sticlă de vin. Vrafuri de cărţi”. Aşa cum e şi firesc, personajul acceptă şi uneori pare să caute soluţia acestor nefericite nopţi prelungite-n zi. Tot efortul nu îşi găseşte, din păcate, o finalizare fericită. Mai mult, cu mult sarcasm, eroina reuşeşte să surprindă penibilul existent în aşa zisa societate modernă, ce îşi arogă dreptul de a pretinde că rezolvă orice tip de problemă prin comunicare. Este de amintit aici umorul mai mult sau mai puţin voluntar din TRIP (Total Relax / Inner Positivity), un cerc al celor ce nu îşi pot limita insomnia. Prin desfăşurarea evenimentelor, tot efortul cade în derizoriu. Ce e în afara acestora ? Cum era de aşteptat… sex, băutură, nevoia nebună de a-ţi trişa un destin potrivnic. Peste pagini, aceeşi ea – nu îi voi spune nici Maya, nici Magda, deoarece, aşa cum am afirmat deja, aceasta nu pare să aibă mare însemnătate – aflată în spital, în urma unui accident „cu camioane”. Până şi acolo, în mod aproape miraculos, îşi găseşte o amică în Olga, o bătrână de şaptezeci şi trei de ani pe care, după ieşirea din spital, o va vizita de câteva ori.
Iar despre el… prima mărturie vine din partea personajului prezentat succint mai sus: „Un insomniac. La fel ca mine”. Numele nu vrea nici acum să ne ofere ceva în plus. Domnul de cincizeci şi trei de ani, Benoit De Gieter, este profund marcat de pierderea mamei, a cărei existenţă pare să nu o fi înţeles nici măcar mult timp după moartea acesteia. Relaţiile pe care le are cu diferite femei sunt sortite de la început eşecului, deoarece intervine clasicul complex iscat de profunda legătură mamă – fiu. Aşadar, personajul masculin principal se află în imposibilitatea de a evolua iar o asemenea postură nu desemnează altceva pentru el decât normalitatea. De altfel, episodul cel mai important, poate chiar al întregii cărţi, este cel în care are loc despărţirea definitivă de fiinţa pe care neştiut o idolatriza: „M-am târât spre ea, convins că nu era aşa de grav. I-am dat părul la o parte, descoperindu-i ochii strălucitori. Ploaia îi spăla sângele pe faţă. «O să fie bine», am spus. «Da», a spus ea şi lumina s-a stins. Asta a fost ultima zi care a contat. Restul a fost pur şi simplu o viaţă”. Prins în această zală fixă a unui destin cu toane sau la rigoare indiferent, el ne împărtăşeşte (oarecum ciudat !) mai departe: „După mama au venit alte femei. Unele aveau mâinile ei, altele vocea ei, cele mai multe şi meseria ei”. Între rău şi mai rău, Benoit îşi hedonizează propria existenţă: „Din motive lesne de înţeles nu fusesem niciodată în vreo biserică. Posibilitatea existenţei  unui dumnezeu care privea cum i se ruinează creaţia îmi provoca greaţă, de aceea o tăgăduisem întotdeauna. […] Nicioadată nu integrasem în gândirea mea noţiuni precum «destin» şi «predestinare»”. Pesonajele glisează între scurte momente de nebunie şi pericolul căderii totale.
Inevitabil, prin sarcasm şi grotesc, se ajunge la o situaţie paradoxală. Cei doi se întâlnesc, îşi caută clipa de linişte, doar în ochii lor sclipind o rază de speranţă. Cartea ar fi putut fi un manifest în faţa societăţii actuale dar ratează o asemenea clasificare prin sfârşitul prea „metaforizat”. Pronumelui „noi” i se lasă o libertate prea mare pentru ca finalul să nu fie unul uşor lacrimogen, de telenovelă: „Poate mergem chiar acum afară să privim cum ne îmbrăţişează oraşul, cu vapoare şi autobuze şi arbori. Cu respiraţie şi voci şi sânge. Cu zi şi noapte. Cu oameni şi eu şi noi împreună. Poate.”
Nu cred în publicaţii precum Trouw, care o consideră pe Annelies Verbeke „un adevărat fenomen literar” dar încep să cred din ce în ce mai serios într-o anume reţetă a literaturii de limbă franceză, cu autori născuţi în jur de ’75. Iar asupra acestei chestiuni, vom reveni !
Poate…
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s