Aurel Pantea – „negru pe negru”

Aurel Pantea – „negru pe negru”
O carte scrisă de Aurel Pantea, ce se mai bucură si de o prefaţă semnată de Ion Pop, dublată de o postfaţă de Irina Petraş, are toate datele să poată conta ca o reuşită pentru literatura anului 2005. Deşi scriu despre acest volum cu întârziere, n-am căzut în păcatul de a-l ocoli din pricini născute de timp, drept pentru care îmi exprim poate înaintea iubitorului de poezie, dorinţa de a investiga textele volumului cu cele posibile. Adevărat sau nu, ar mai fi o raţiune pentru care nu m-am gândit să înlătur acest al doilea poem despre „negru pe negru”, şi anume, impresia susţinută de-a lungul anului ce se termină, că Aurel Pantea nu este un nume tocmai cunoscut în părţile estice. Una peste alta, rândurile de faţă joacă paradoxal şi rolul unei invitaţii la lectură deşi, scriitorul este demult un nume care poate să ocupe pagini în orice istorie a liricii române.
„Negru pe negru”, subintitulată simplu dar necesar şi „alt poem”, vine în continuarea volumului de versuri scos în 1993 şi care poartă acelaşi titlu. Această dispoziţie nu arată nici pe departe vreo incapacitate de a-şi reuni forţele către altceva ci are exact rolul de a atenţiona publicul către tema identică, dar ale cărei forme de conştientizare au suferit metamorfoze dintre cele mai interesante. Aurel Pantea nu face parte din categoria scriitorului cu discurs simplu şi poate acesta să fie motivul principal pentru care nu s-a aflat în graţiile ori topurile literare. Fireşte, şi această afirmaţie (pe care mi-o asum) poate să devină una fără fond din anumite perspective; dar dacă e să fim realişti (iată ce cuvânt imposibil în proximitatea unui discurs care tresaltă la apariţia lui Keres), autorul în discuţie face parte din categoria celor care simt nevoia să fie mai degrabă căutaţi. „Negru pe negru” e o confesiune până la urmă în tonuri gri, o „imago mortis”, o lume din care şi prin care se accede în virtutea presentimentului final, gândit arareori mistic. E mai degrabă o fatalitate care subjugă şi ale cărei gheare sfâşie continuu. Negrul reprezintă staza acestui presentiment al morţii. Corporalitatea nici nu există deoarece „Vocea care a ieşit din ea / încă o aşteaptă // Moartea e lungă / şi cuvintele toate sunt duse, // ceva ca o cazarmă în care timpul / fumează chiştoacele soldaţilor plecaţi, / aşteptându-şi conceptul”. Revine acelaşi motiv al căderii în istorie, acolo unde totul există numai în virtutea dezagregării. Motivul biblic al căderii în istorie este echivalat aici cu o cădere în postura lui homo narrator: „E foarte simplu: eşti disperat, nu mai suporţi / arătarea densă, opacitatea, tăcerea feroce, / hrănindu-şi fiul, / nimicitorul cu gura mută, / un fel de înfloritoare disperare, / şi chemi, de exemplu, un vecin şi / îl pui să-ţi povestească. . Şi vezi, în secvenţele vieţii lui – / toţi sunt narativi – cili vibratili, atacându-l, pofta lor, / în mijlocul / fericirii cu care îţi povesteşte – moartea înaintând în / povestea lui, / printre foarte fireşti întâmplări”. Extrem de densă este şi poezia ce urmează imediat în volum, pe care o voi transcrie în întregime: „Obiectele, această hemoragie, / din venele fondului obscur, / împiedică vederea feţelor. // Am putea fi materia unei priviri dezintegrate”. Aurel Pantea înregistrează şi prin lupa legistului – odată cu expresii precum „necroze şi ţesuturi vii”; chiar şi în situaţia când timpul va fi o prezenţă ipotetică, exterioară universului, îndatorat amintirii, marele câmp al vieţii este însemnat cu un tragism ce aminteşte de personaje dostoievskiene. Câteodată,  discursul devine lasciv, iar aici constat că nu pot parcurge poezia doar în cheia Irinei Petraş. Cuvântul devine greoi, căutând parcă artificial să motiveze accepţii dinspre filozofie. Însuşi poetul intervine cu note de două ori în text, explicând ce înţelege prin „Marele Nimicitor”, mai apoi explicând uzanţa unui acuzativ. Cele două intervenţii capătă la nivel metapoetic şi ele valenţe de semn: dacă prima e semn al puterii, al voinţei viziunii, cea de-a doua intervenţie nu constituie altceva decât o precizare banală, trădarea unei inconsecvenţe. Eul liric nu are acces decât la un microunivers în care însemnele Logosului nu se fac vizibile: „Timpul miroase a urină veche de pisică, un iezer sulfuric, / afund, ca resentimentele. Aşteptăm mântuitorul, / să scoată din noi materii prime / pentru procreaţia laşilor, noi, / ai căror trimişi ai destinului au fost mulţi ani delatorii”.
Un poet care, după cum spuneam, se cere citit, al cărui mesaj reconstruieşte tema morţii ce „pătrunde astfel pe căi de obicei bine delimitate, înstăpânindu-se, devenind ea însăşi instanţă discursivă […], instalată, cum e, în gura rostitorului de vorbe destrămate, nisipoase, şi făcându-l să «vorbe(ască) în neştire»” (Ion Pop).
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s