Cazul Cioran. Probleme ale identităţii

Cazul Cioran. Probleme ale identităţii
Textul ce va urma îşi propune răspicat să propună câteva delimitări în cazul eseistului Emil Cioran. Aşa cum a fost considerată în mai multe rânduri, una dintre cele mai vitaliste cărţi pe care acesta le-a încredinţat tiparului este Schimbarea la faţă a României, volum ce s-a bucurat de o primire controversată. Una peste alta, se pare că întreaga creaţie a lui Cioran are drept puncte de plecare spaţiul propriei copilării pe de o parte iar pe de altă parte poziţia pe care o adoptă cu referire la identitatea sa naţională, plus raporturile pe care le stabileşte cu aceasta. Toate se regăsesc, chiar dacă uneori în forme ascunse, în volumul deja citat. Voi motiva pe cât posibil alegerea făcută.
Am înţeles să propun chiar la începutul acestui material două personalităţi ale culturii noastre care se situează la rândul lor diferit în ceea ce priveşte problematica iscată de apartenenţa la neamul român şi specificul acestuia. Dacă ar fi să stabilim un arc temporal, am putea considera că după revoluţia din 1989, cartea lui Horia Roman Patapievici a creat la rândul ei un val de mânie, dar a şi obţinut atenţia unora dintre intelectualii cei mai rasaţi ai vremii. Cum se vede cerul României prin lentilă ? Şi cum domnul Patapievici mă obligă să fiu exact, după vorba domniei sale – „la rigoare” – , aş decupa din lucrare două fragmente cât se poate de sugestive: „În privinţa românilor, încă de la început totul este neclar sau ambiguu. Paralogismele istoriei lor nu încep cu evenimentele din decembrie 1989, ci nu fac decât să continue un şir lung de rupturi, amfibolii şi dizgraţii. Când accidentele se încăpăţânează să recidiveze cu atâta rigoare, cuvântul accidens nu mai poate fi interpretat în sensul tehnic uzual: ceea ce poate avea loc sau dispărea fără distrugerea subiectului. Cel puţin nu în cazul românilor. Pentru români, accidentele istoriei lor fac parte dintr-o esenţă care îi transcede şi, deopotrivă, îi subjugă. Este în acelaşi timp esenţa naturii lor proprii şi un genius loci de izbelişte. Şi se manifestă imperativ chiar din zorii istoriei şi, poate, încă dinaintea ei” 1 – ei bine, acest prim fragment este aproape un act mimetic al texturii lui Emil Cioran din Schimbarea la faţă a României. Tot despre un soi de lentoare ne vorbeşte şi Horia Roman Patapievici, chiar dacă aşază drept moto pentru capitolul din care am extras cuvintele un mic pasaj trunchiat din Petre Ţuţea: „Nici o singurătate nu e mai mare ca a neamurilor”. Dar şi în al doilea citat, tot din Cerul văzut prin lentilă, are darul de a aduce aminte de viziunea lui Cioran: „Secole de-a rândul istoria românilor este istoria celor care i-a ocupat. Strămoşii mei daco-români s-au format ca popor din împerecherea imposibilă a doi duşmani ireductibili, care au coabitat numai prin suprimarea unuia dintre ei: este unul din paradoxurile istoriei româneşti faptul că religia, cultura şi obiceiurile Geto – Dacilor au dispărut aproape complet în urma romanizării, extrem de rarele urme lăsate fiind deprimant demutilate, fie indecidabile. Din această înfrăţire prin suprimare a rezultat un neam neîncrezător, voios şi ambiguu. După retragerea legiunilor şi a administraţiei romane, daco – romanii devin un soi de decor al invaziilor. […] Privindu-mi retrospectiv strămoşii, îi văd asistând pasiv la propria lor făurire sau desfiinţare. Pentru totdeauna poate, în acel timp de formare a instinctelor celor mai profunde ale unui neam, românii s-au obişnuit să nu conteze” 2. Ambele paragrafe oferite merg în linia semnalată de Emil Cioran. Consider că este de datoria autorului acestui micro – eseu să amintească faptul că Emil Cioran nu este nici pe departe primul care adoptă un ton depreciativ cu privire la datele formării noastre ca popor ori cu privire la fiinţa românească. Nu am putea vorbi totuşi nici despre o tradiţie clar conturată a acestor luări de poziţie, de tip negativ. Marca lui Emil Cioran este aceea a unui ton – simbol pentru o inteligenţă aflată în „adamismul” ei axiologic. Tonul vitriolant al cărţii, încărcătura de subiectivism, marşul lingvistic pe care mizează sunt reperele ce au condus către un succes imediat al celor scrise.
Aşa cum anticipam, voi prezenta şi capătul celălalt, gândirea la antipod, mai simplu spus, şi o opinie care să circumscrie ideea de echivalenţă între poporul român şi alte popoare europene. În binecunoscuta lucrare Cultura română – sinteză europeană, Dan Zamfirescu răsturna viziunea de tip Patapievici ori Cioran, constatând până la urmă că această pasivitate a poporului român a condus către un lucru admirabil, şi anume a dezvoltat în acesta capacitatea de a prelua valorile europene. Mai mult, poporul român a avut puterea de a le sintetiza şi de a le topi „pe specificul” său, prin urmare de a le utiliza în procesul propriei existenţe. Aflăm astfel că „Unul dintre cele mai fertile exerciţii la care ne-am putea deda în meditaţiile noastre asupra culturii româneşti este şi acela de a gândi la sincroniile şi afinităţile existente între tradiţiile ei seculare, geniul său propriu, şi tendinţele, aspiraţiile, încordatele şi uneori dramaticele căutări ale lumii contemporane” 3. Parcă oferind o replică lui Cioran, vizavi de diferenţierea pe care acesta o făcea între culturile mari şi cele mici, Dan Zamfirescu merge mai departe, afirmând că „… dacă ne uităm în trecutul marilor culturi europene, afirmarea lor pe scena universală, influenţa mondială pe care şi-au dobândit-o la un anumit moment dat au fost tocmai consecinţele unor asemenea sincronii, unor asemenea potriviri dintre specificul condiţiei lor istorice şi imperativele universale ale unui anumit moment, ale unei anumite epoci. Constatăm că nu geografia, nu demografia, nu ponderea armelor au fost determinante pentru destinul universal al unor culturi create de popoare anume, ci capacitatea lor de a formula şi de a răspunde nevoilor unei anumite dezvoltări istorice, în care erau implicate şi alte popoare, şi alte culturi. Secole au putut trece fără să constatăm o afirmare universală; dar în decursul lor s-a elaborat, pe încetul, o anumită tradiţie, un anumit specific, devenit deodată, am zice, actual. Valori ce păreau cantonate în limitele unei experienţe locale au devenit universal – valabile, s-au impus tuturor ca valori îndeobşte admise. Schimbul de valori dintre naţiuni şi culturi – condiţie a oricărui progres spiritual, a adus dintr-o dată, pe cea mai înaltă treaptă, creaţii care ieşeau dintr-o nevoie imediată, locală în aparenţă, dar dovedindu-se apoi a fi fost o genială sintetizatoare a tuturor necesităţilor de dezvoltare ale unei lumi întregi. Aşa cum un om de geniu dă expresie unei simţiri, unei gândiri şi unor aspiraţii colective, tot aşa o mare cultură este aceea care reuşeşte într-o etapă anume din dezvoltarea umanităţii – cele mai fericite, în etape succesive, să dea expresia cea mai pregnantă, cea mai contagioasă, simţirii, aspiraţiilor, intuiţiilor şi gândurilor încă nebuloase ale unei epoci întregi” 4.
Ei bine, care să fie România cea corectă ? Desigur, dacă mi-aş putea permite un ton ironic, aş considera că e cea a clipelor de faţă când intră alături de celelalte puteri în cadrul Uniunii Europene. Dar, dincolo de asemenea „spirite” de un gust îndoielnic, aş reaminti poziţia istoricului Lucian Boia care în majoritatea cărţilor sale pledează pentru o Românie percepută cât se poate obiectiv, dezgolind-o de aceste „ditirambe” extrem subiective. Deşi istoria însăşi este marcată de categoria subiectivului, este de luat în consideraţie o medie de bun simţ a perspectivelor. Prin urmare, am putea considera că din punct de vedere imagistic, România se situează undeva între extremele Cioran, Patapievici – Dan Zamfirescu.
Revenind, Schimbarea la faţă a României este o carte cu atât mai specială cu cât este unică prin tonusul pe care dorea să îl transmită locuitorilor acestei ţări. De altfel, Cioran admite că dacă nu ar fi mizat pe o trezire la nivel naţional, chiar plecând de la fiecare individ, pentru el problema României ar fi fost cu mult timp înainte închisă. Într-o epocă în care România se situa măcar ca imagine undeva înaintea multor ţări europene, o epocă de-a lungul căreia se formaseră personalităţi cu totul deosebite ce construiau principiile politicii externe ale României, prin urmare o epocă a unui Paris oglindit, unde tonul politicos era la el acasă, volumul lui Cioran are darul de a sparge tiparele şi de a re-orienta întreaga viziune asupra datelor românităţii.
Tocmai din dorinţa de a nu pica în capcana unui dosar al receptării operei lui Emil Cioran, m-am gândit că ar trebui să ne întrebăm „cum mai poate fi citită cartea astăzi, într-o lume a unei continue schimbări, aici unde până şi chestiunile cele mai solide trebuiesc redefinite pentru un spaţiu al alterităţilor ?”
Fie-mi permis prin urmare să încerc prin pseudo-definiţii sumare să delimitez câţiva termeni care intră obligatoriu în „formula Cioran”. Dacă tot am folosit termenul de alteritate, voi începe chiar de aici: „Alteritatea este antonimul identităţii. Scriem Celălalt cu majusculă pentru a desemna o poziţie, un loc în cadrul unei structuri” ; şi mai departe – „în filosofie şi antropologie, «alteritatea» este utilizată mai mult pentru a desemna un sentiment, o influenţă, un regim: există ceilalţi, care sunt diferiţi; sunt eu oare semenul lor ?”5 Desigur, şi la Cioran se poate uşor pune problema alteriţăţii. El se vrea până la urmă într-un continuu dialog cu „acel Celălalt”. Discursul său intersectează trei probleme: perceperea alterităţii existenţiale, recunoaşterea semenului prin experimentarea procesului de alteritate, întâlnirea cu celălalt ca realitate etică dar şi etnică. De altfel, Sartre considera că studierea teoriilor moderne relevă un efort de a distinge în adâncul conştiinţelor o legătură fundamentală şi transcedentală cu celălalt, care ar face parte integrantă din fiecare conştiinţă încă din momentul apariţiei sale. Legăturile lui Emil Cioran cu celălalt, chiar în postura de locuitor al „garajului apocaliptic” (Parisul), sunt mai mult decât evidente. Sunt chiar obligatorii. Dacă ne permitem să ieşim din spaţiul ştiinţelor exacte am putea afirma că Cioran se confruntă şi cu o alteritare diferită. „Alteritatea interioară” pare să discearnă între acel Cioran rămas în interiorul graniţelor patriei natale şi un Cioran autoexilat. Toate acestea ar face până la urmă obiectul unui clivaj interior, realitate de competenţa psihanalizei. Vom reveni asupra acestei posibilităţi de interpretare undeva către sfârşitul prezentului eseu.
Cioran se răfuieşte până la urmă cu propriul neam dar şi cu imaginea parentală a lui Dumnezeu. Eseist de un real talent şi inteligenţă ieşită din comun, Emil Cioran înţelege că manifestul său nu are alte şanse de izbândă decât dacă atacă în aşa – numitele puncte nevralgice. Ce a înţeles Cioran prin neam ? Ori prin popor ? Ce ar trebui să căutăm acum în lucrarea sa ? Mai întâi de toate, în mod cert, prin neam ar trebui să înţelegem „fracţiune a clanului, [ce] este un grup de filiaţie organizat uniliniar (patriliniar, cu apartenenţă transmisă prin bărbaţi; matriliniar, cu apartenenţă transmisă pe linie maternă)” 6. Dacă e să luăm în consideraţie această linie genealogică, atunci mai mult ca sigur ne vom gândi la problema adamismului pe care însuşi Cioran o lansa. Dar e prea puţin ! Mai degrabă, Cioran, plecând într-adevăr de la realitatea neamului, este cu mult mai interesat de noţiunea de popor. În ciuda valenţelor sale multiple, acest cuvânt „înglobează ansamblul indivizilor care se înscriu într-un spaţiu politic, făcând uz de raţiune (poporul suveran). Pe un plan mai polemic, el desemnează fracţiunea cea mai defavorizată a populaţiei, predispusă la răzrătiri (poporul de rând). Între cele două […] se observă o tensiune evolutivă” 7. Iată pe undeva raportul dintre răzvrătitul Cioran şi dezorientarea unei comunităţi întregi care nici nu îşi pune problema propriei descoperiri. Opera lui Cioran vine din România şi se raportează la poporul acesteia ca la un grup defetist, cu o credinţă fadă în Dumnezeu. Totuşi, Cioran însuşi rămâne un căutător al absolutului. Critica psihanalitică probabil se va îndrepta cu timpul către „problema măştilor cioraniene”. Să ne înţelegem: purtător al unor date istorice, Cioran resimte postura însinguratului şi în lumea pariziană, acolo unde, cu excepţia unui singur premiu, toate celelalte sunt refuzate pe rând şi unde „se ascunde” într-o mansardă a Cartierului latin. Filmul realizat imediat după decembrie 1989 de către Gabriel Liiceanu ne arată un Cioran integrat la limită în societatea franceză. Ar trebui într-un capitol separat să discutăm de altfel caracterul alogen al acesteia. Şi de aici … ajungem la problema rasismului. În ciuda faptului că o carte precum Cioran, Eliade, Ionescu: Uitarea fascismului de Alexandra Laignel – Lavastine poate fi cu greu acceptată (aceasta generând de altfel în revistele culturale un adevărat scandal, mergând până către ideea retragerii din librării), Cioran rămâne în continuare o mare enigmă. Şi pentru Valentin Protopopescu pare la o primă lectură că e “dificil de înţeles solidaritatea umană manifestată de Emil Cioran faţă de de un autor evreu, în condiţiile în care acelaşi Cioran scrisese cu doar cinci – şase ani în urmă, în delicata carte Schimbarea la faţă a României, rânduri teribile, nicicând scuzabile, în genul «dacă m-aş fi născut evreu, m-aş fi sinucis…»” 8.
Să ne apropiem acum mai bine de însuşi textul cărţii şi să îl prezentăm având drept instrumente de judecată cele afirmate anterior.
Oricum, cert este că, pentru oricine a citit Schimbarea la faţă a României, dintre toţi gânditorii români din perioada interbelică, autorul care pune cele mai dificile probleme de înţelegere şi interpretare este Emil Cioran.
Lectura simplă a textului ar putea începe şi de aici: toate pleacă de la un fond religios original, cu concepţii unice legate de Dumnezeu, Moarte sau Religie (ca sistem de valori transcendent), induse într-o oarecare măsură de tatăl său, Emilian, preot în satul Răşinari.
De obicei, în orice acţiune a omului, judecăţiile de valoare şi implicaţiile existenţiale se află într-o strânsă relaţie, care se manifestă nu numai în virtutea unei relaţii cauzale simple. Când omul acţionează, se pune într-o situaţie, mai precis creează o nouă situaţie. În propriul sistem de referinţă a acţionat pentru că „aşa e bine”, dar influenţa factorilor externi schimbă acest mecanism. Uneori trăieşte / trăim simultan în două sisteme de referinţă: unul al lui / nostru şi celălalt al lumii înconjurătoare. În contextul acesta se înscrie atitudinea de repulsie simţită de tânărul autor în Schimbarea la faţă a României. Orice acţiune generează, la nivel individual ordinea, dar menţine în acelaşi timp haosul.
Poate că deschiderea către Dumnezeu şi dorinţa de pătrundere a lui în lumea autorului, a fost primul gest de apărare a lui Cioran. (Să ne aducem aminte printre atâtea alte experienţe cultural – literare şi de psalmii arghezieni). Aceasta este însă negată cu mult prea multă vehemenţă chiar de Cioran: „Ideea de Dumnezeu este cea mai practicată si cea mai periculoasă idee din câte s-au conceput vreodată. Pe ea se salvează şi pe ea se prăbuşeşte omenirea.«Absolutul» este o prezenţă dizolvată în sânge”9.
Este evident faptul că Schimbarea la faţa a Romaniei nu este o simplă carte, ci un rechizitoriu, o luare in răspăr a tuturor doctrinelor consacrate, Cioran aducând în cultura românescă un „Dumnezeu” propriu.
Fiecare pagină a acestui autor extrem de caustic şi nihilist dă putere şi nu te îndepărtează de el, chiar dacă la prima vedere opera pare a fi inacceptabilă. Citindu-l, se poate observa că autorul care visa la „o gândire care să nască idei şi cuvinte în stare să incendieze pagina pe care erau aşternute”10, s-a temut chiar el de lucrurile acestea.
Despre Schimbarea la faţa a Romaniei, Emil Cioran avea să afirme după jumatate de secol de la publicarea ei: „Am scris aceste divagaţii în 1935-1936, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce am publicat în româneşte şi în franţuzeşte, acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa istoriei mele atunci”11.
Prin urmare, deşi devine clişeu, e evident că acest volum s-a născut din exasperarea de a aparţine, prin naştere, unei culturi mici, sau mai precis unui popor care, neputându-se împlini spiritual şi politic, a rămas condamnat la mărginirile etnicului şi a întâmpinat dificultăţi în transformarea lui în naţiune şi ulterior în producerea unei culturi majore.
Vorbind despre culturi mari, sărutate de oameni precum sfinţii de îngeri şi care poartă aspiraţia constantă de a închega lumea întreagă în jurul lor, Cioran nu poate uita nici o clipă situaţia României, pe care şi-o doreşte schimbată , adică iesită din inerţia totală.
Toate acuzele, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, care i-au putut deranja pe contemporani, deşi au fost confirmate ulterior, sunt ivite tocmai din subiectivitatea gânditorului, din neputinţa de a asista nepăsător la pecetluirea soartei unei culturi, dar şi din patriotismul său, căci niciodată Cioran nu a încetat să spere în transformarea destinului României: „Din pasiune pentru România nu pot accepta osânda ei pe vecie la destinul mediocru de care s-a împărtăşit până acum. Lucidităţile criminale o situează microscopic şi disparant, pentru ca pasiunea s-o fixeze în centrul inimii şi ca atare în centrul lumii. Nu pentru o sumă de valori şi realizarea lor minoră este interesantă problema acestor culturi, ci pentru omul care se frământă în ele, care nu le acceptă şi vrea să le salveze salvându-se”12.
Niciodată până la Cioran, răstignirea gândului romanesc, a istoriei, a valorilor consacrate şi a modului de fiinţare carpatin nu se mai făcuse cu atâta vigoare şi înverşunare.
În general, condiţia umană este suficient de dramatică dar, atunci când i se adaugă destinul particular al celui născut într-o cultura mereu considerată inferioară faţă de marile valori, ea devine greu de suportat, mai ales când e dublată de o sete demiurgică: „nu este deloc comod să te fi născut într-o ţară de a doua mână. Luciditatea devine tragedie. Şi dacă nu te sugruma o furie mesianică, sufletul se îneacă într-o mare nemângâiere”13. Conştient şi aprobând ceea ce spunea Vladimir Soloviov că naţiunile nu sunt ceea ce gandesc ele, ci ceea ce cugetă Dumnezeu despre ele în veşnicie, Cioran nu-şi doreşte neapărat pentru România o salvare de la mediocritate pentru eternitate, ci măcar în timp.
Considerând că trecutul României este timp fără istorie, căci a apăra şi a păstra nu poate fi similar cu a spinteca istoria, tânărul eseist nu vede o posibilitate de schimbare în viitor, dacă vor putea fi scoase la lumină virtuţiile şi latenţele ei ascunse. Istoria României nu poate fi negată, ci doar iubită paradoxal printr-o ură grea.
Consecinţa acestei orientări definitive spre viitor este reveria asupra unui mesianism de proporţii grandioase, similar cu respiraţia istorică a unui popor capabil să îşi proiecteze un destin monumental. Cioran constată cu stupoare că România nu a avut gânditori mesianici care să depăşească evenimenţialul şi să se cantoneze în dimensiuni atemporale: „Nu este cazul lui Eminescu, care în loc să se ataşeze de un viitor al României a proiectat mărimile neamului în obscuritatea sinistră a trecutului nostru?”14
Deşi este uriaşă şansa de a fi avut un Eminescu în cultura română, pentru Cioran nu acest lucru este calea de ieşire din condiţia de cultură mică, pentru că, după cum afirma, şi Danemarca l-a avut pe Kierkegaard, Olanda pe Rembrandt, Norvegia pe Ibsen. Toţi au fost acceptaţi sub rezerva efemerului, au fost ca nişte mode culturale. Pentru România ar fi remarcabil dacă ar putea atinge un sens al istoriei analog Spaniei sau Italiei. Astfel ar putea accede într-o zonă de mijloc, între culturile mici şi cele mari, indecisă, dar totuşi fiind capabilă să se salveze de la acea mediocritate pe care Cioran o detesta.
Având şansa de a trăi într-o generaţie de excepţie, Cioran observă acel „blestem” sau poate”binecuvantare” de a lua totul de la început.
Pentru a ieşi din condiţia de umbră în istoria universală, România trebuie să se înscrie pe spirala sa istorică printr-un avânt ascendent, afirmându-şi până la autodistrugere instinctele, ideile şi acceptând orice sacrificiu. Profetismul lui Cioran este radical ! După el, vieţuind în imediat, în idealurile unui creştinism primitiv şi pastoral, poporul român a ajuns în faţa unui moment decisiv, moment în care noi trebuie să începem construcţia unei alte Românii, dar nu pe baza unui ideal de împrumut. Cioran afirmă faptul că singura noastră obsesie care ne-ar putea vindeca de deficienţele organice şi de toate flagelările istoriei trebuie să fie supremaţia noastră în sud-estul Europei.
Pentru Cioran „Dumnezeu” a fost un lucru diferit, el a îmbrăcat o altă viziune, are un rol important în creionarea ideilor, revoltelor existente în cartea scrisă numai la 24 de ani – Schimbarea la faţa a Romaniei.
Cioran îşi explică atitudinea faţă de Dumnezeu într-un mod surprinzător: fiind copil, în timpul primului război mondial, ca fiu de preot ortodox, a observat că, în ciuda rugăciunilor şi a comportamentului profund moral, viaţa părinţilor lui era întotdeauna grea. Îndoiala i-a pătruns în suflet. Mai târziu, ca adult, martor al nedreptăţii şi coruptiei care domnea şi în Romania interbelică , a început să se întrebe cum poate atotputernicul Dumnezeu, drept şi milostiv , să se împace cu înşelăciunea, hoţia şi suferinţa de pe pământ. Dumnezeului căruia tatăl lui i se închina ! Acestui Dumnezeu creştin al bisericii ortodexe nu-i găsea rostul.
Poate că acest lucru l-a marcat pe tânărul Cioran în aşa fel încât înstrăinarea faţă de Dumnezeu este vizibilă atât în Schimbarea la faţă a României, dar şi în alte opere precum Lacrimi şi sfinţi,Tratat de descompunere sau chiar în Pe culmile disperarii.
El îl respinge pe Dumnezeul iudeo-creştin, care pare să-l fi creat pe om doar pentru a-şi face propria existenţă suportabilă.
Dacă pentru Blaga spaţiul mioritic simbolizează matricea spirituală a poporului român, pentru Cioran toate aceste lucruri deveneau blestemul poetic şi naţional, rana neînchisă a sufletului românesc. Resemnarea mioritică, scepticismul românesc nu s-au instaurat ca urmare a epuizării enrgiei productive, ca pauză în cultură, ci au purtat de la început marca superficialităţii şi sterilităţii. Faţă de scepticismul francez, care era o spumă a inteligenţei şi un lux al inimii, cel românesc a constituit de la început o plagă seculară, un doliu permanent, adjudecând toate posibilitaţiile de ratare. Fiind influenţat de personajele lui Dostoievsky, Cioran a înţeles că a fi creştin înseamnă a-l respinge pe Dumnezeu. Tulburat, el a spus acelaşi lucru în moduri diferite. Cum de a putut omul să reziste atâta vreme la atâtea probleme ultime, servite în mod oficial ? sau se mira de cât de obositoare este ideea de Dumnezeu! Considera prezenţa ei în conştiinţă drept un surmenaj continuu, o febră ascunsă şi epuizantă, un principiu distructiv.
Nae Ionescu a fost un alt om care l-a influenţat pe Cioran în crearea părerii sale legate de creştinism şi de credinţă în general. Om al paradoxurilor, Nae Ionescu are o viziune aspră legată de creştinism: „Ni se spune: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar cine îţi porunceşte să te iubeşti pe tine insuţi? Dispreţuieşte-te!”15 În concepţia lui Nae Ionescu, Dumnezeu nu îi este accesibil individului printr-un contact direct, realizat în singurătate, ci numai în colectivitatea tuturor credincioşilor uniţi în păcat şi suferinţă. Dincolo de această idee, se pare că Nae Ionescu s-a mai raportat la Dumnezeu şi altfel, relevant de altfel pentru Cioran: omul a fost ispitit de un impuls demonic să devină substitutul lui Dumnezeu, şi-a arogat dreptul de a fi creator pe pământ, răpind astfel privilegiul divinităţii. Acest demon, nimeni altul decat Satana, demiurgul cel rău, aflat într-o pemanentă revoltă împotriva lui Dumnezeu, e forţa care îl determină pe om să facă obiecte, să creeze, ajungând să domine natura şi în final să i se opună. Punând în practică o potenţialitate, omul nu adaugă nimic Fiintei, din contră, orice act de creaţie îl văduveşte de ceva pe Dumnezeu. Iar dacă este adevărat, se explică reticenţa lui Cioran la apelul către Dumnezeu în salvarea României de la pierzanie. Pentru Cioran, Dumnezeu ca principiu al absolutului, este o imposibilitate pentru că la punctul de intersecţie cu transcendentalul acţionează instantaneu distrugerea.
E lesne de presupus că un gânditor care consideră răul cosubstanţial cu omul îl va alege, dintre Dumnezeul atotputernic şi Demiurg, pe cel de-al doilea. Dacă oriunde te uiti vezi imperfecţiune, iar creatia este făcută „de mântuială”, dacă răul pătrunde în orice, cel care a creat toate acestea trebuie să fie el însuşi imperfect.
Revenind la ideea că pentru eseist o Românie schimbată la faţă, nu se face niciodată cu ajutorul Divinităţii, Cioran vorbeşte de un specific naţional, dar nu în sensul exacerbării lui, ci în sensul extirpării din cadrele spiritualităţii româneşti. Cioran refuză categoric fatalismul vreunei matrici stilistice ce ar determina conştiinţa unei colectivităţi.
Oricum am desfăşura această idee a specificului şi profetismului etnic, firele ei duc inevitabil în aceeaşi direcţie, a naţionalismului. Revenim practic la aceeaşi nedumerire a multor critici care s-au ocupat de cazul Cioran. Problemele ridicate de textele acestuia par a fi dintre cele mai acute şi pentru societăţile moderne. Când altcândva ar mai putea exista pericolul unor noi atitudini extremiste decât în momentele unor schimbări radicale ? Naţionalismul „desemnează un principiu de mobilizare politică bazat pe afirmarea dreptului fiecărei colectivităţi de a fi stăpână pe destinul propriu. Dincolo de acest soclu comun, nu se prea pot distinge caracteristici permanente şi universale. Naţionalismul ţine de un proces. Forma sa este determinată de raportul pe care îl întreţine cu o serie de dinamici conexe”16.
Schimbarea la faţă a României este fără doar şi poate o carte despre ţara ce l-a marcat în chip fatal pe eseist, e o mărturie pentru frustrările pe care le poartă dar şi un punct de reper pentru sociolog, politolog ori omul de cultură în general, care vrea să surprindă in vitro datele esenţiale ale unui complex de imagini identitare. Este prin excelenţă scrierea în cadrul căreia se amestecă uniform, după o logică bine înţeleasă, trăsăturile individului cu cele ale poporului din care provine. Drept cale viabilă de înţelegere a discursului eseistului român (subliniez acest cuvânt !), consider încercarea de psihanaliză a lui Valentin Protopopescu drept un punct de început pentru interpretările de acest gen ce vor urma. Paradisul şi moartea se pot lesne transforma în chip alegoric în spaţialităţi profund subiective: România reprezentată de Coasta Boacii şi Franţa reprezentată de Paris.
Să nu uităm un ultim aspect: şi la nivel stilistic „româna [îi] oferă posibilitatea de a substantiviza verbele şi adjectivele, lucru de care tânărul scriitor s-a folosit peste măsură, aşa cum nu s-a sfiit nici să creeze cuvinte noi, de câte ori expresivitatea celor existente în limbă îi părea deficitară. Esenţialmente mai po(i)etică, în sensul că e mai imaginativă, mai plastică şi mai receptivă la creaţiile personale, româna era mult mai aptă să culeagă excesele romantice şi baroce ale unui spirit egotist şi neliniştit. Pentru a fi ambiguu în franceză, eşti obligat să recurgi la paradox, la contradicţia explicită între doi termeni sau sintagme altfel clare, univoce, în vreme ce româna comportă un fel de vag intrinsec, de disponibilităţi simultane, care nu sunt complet anulate de actualizarea în cuvânt şi care, prin urmare, întreţin un echivoc şi o anume obscuritate mult apreciate de o meditaţie care se vrea profetică dincolo de gândirea discursivă”17.
Până la urmă, volumul este produsul unei exasperări care lucrează prin supralicitare ideatică şi stilistică, înglobând totodată un vast imaginar care are, alături de alte oportunităţi, menirea de a da măsura exactă a poporului român în dialogul contemporan cu celelalte popoare. Fenomenul actual al globalizării are de soluţionat răni mai vechi peste care un organism ce vrea să îşi consolideze trăinicia nu poate să treacă oricum.
Note
1. Patapievici, Horia-Roman, Cerul văzut prin lentilă, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 106
2. Patapievici, Horia-Roman, Cerul văzut prin lentilă, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 111
3. Zamfirescu, Dan, Cultura română – sinteză europeană, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, p. 26
4. Zamfirescu, Dan, Cultura română – sinteză europeană, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, p. 26 – 27
5. Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, volum coordonat de Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 14
6. Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, volum coordonat de Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 489
7. Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, volum coordonat de Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 531
8. Protopopescu, Valentin, Cioran în oglindă, Editura Trei, Bucureşti, p. 114
9. Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, Editura Humanitas, 1991, p. 157
10. Acterian, Jeni, Jurnalul unei fiinte greu de mulţumit, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 45
11. Prezentarea cărţii Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, 1993
12. Cioran, Emil, Schimbarea la faţa a Romaniei, Editura Humanitas, 1993, p. 31
13. Cioran, Emil, Schimbarea la faţa a Romaniei, Editura Humanitas, 1993, p. 32
14. Cioran, Emil, Schimabrea la faţa a Romaniei, Editura Humanitas, 1993, p. 26
15. Vulcănescu, Mircea, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p. 44
16. Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, volum coordonat de Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 470
17. Modreanu, Simona, Cioran, Editura Junimea, Iaşi, 2005, p. 117
Bibliografie
1. Patapievici, Horia-Roman, Cerul văzut prin lentilă, Editura Nemira, Bucureşti, 1995
2. Zamfirescu, Dan, Cultura română – sinteză europeană, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău
3. Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, volum coordonat de Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Editura Polirom, Iaşi, 2005
4. Protopopescu, Valentin, Cioran în oglindă, Editura Trei, Bucureşti
5. Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, Editura Humanitas, 1991
6. Acterian, Jeni, Jurnalul unei fiinte greu de mulţumit, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991
7. Cioran, Emil, Schimbarea la faţa a Romaniei, Editura Humanitas, 1993
8. Vulcănescu, Mircea, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992
9. Modreanu, Simona, Cioran, Editura Junimea, Iaşi, 2005

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s