Chinua Achebe – O lume se destramă

O lume se destramă
Oricât  mi-aş fi dorit să mă despart măcar pentru câteva săptămâni de colecţia celor de la Cotidianul, se pare că acest lucru este cu neputinţă. Mai că fac reclamă şi… pentru încă o dată, mă gândesc că data viitoare îmi voi ţine promisiunea! Acum aş dori să fiu corect înţeles – sunt şi multe titluri ce ţin de non-literatură dar care, sunt convins şi de aceasta, asigură vânzări foarte bune. Sub forma unei scurte paranteze, voi aminti aici de cartea semnată Claire Castillon „Insecta”. Nu face altceva decât să provoace ochiul neantrenat prin tot felul de artificii ce rămân nesusţinute de valoarea textelor. Autoarea ar putea fi cel mult interesantă prin ideea de bază a câtorva povestiri, schiţe, dar mai încolo nu rămâi decât cu impresia că eventual ai citit din jurnalul unei adolescente de aproximativ 16 ani şi care provine dintr-o familie dezorganizată. La urma urmelor, nimic nou într-o Franţă contemporană care e din ce în ce mai bubuită de tot felul de crash-uri. Prin textele lui Claire Castillon, biata Franţă e oarecum surprinsă în adevărurile ei cele mai sinistre iar scurtele proze ale autoarei nu văd decât partea extrem de întunecată a societăţii. Vom avea prin urmare incest, o suită de boli dintre cele mai odioase, comportamente extrem deviante, totul după o reţetă proprie a succesului. Iar acesta e un plus; aşa cum am lăsat să se înţeleagă, singurul !
De la un capăt al lumii ce odată era echivalentul unei culturi care se autoimpunea în Europa, am ajuns, mai mult sau mai puţin voit, înspre nişte ţinuturi literare exotice, neobişnuite (cel puţin până acum !) pentru spaţiul literar românesc. Nu a fost o alegere, ci mai degrabă una dintre acele întâlniri miraculoase cu cartea ! Din cele prezentate, reiese până la urmă şi un paradox: lumea se întoarce după nişte legi necunoscute dar resimţite în fiecare colţ. Iată cum ajunge literatura nigeriană să acapareze interesul „bătrânei” Europe.
Chinua Achebe este unul dintre scriitorii care a făcut această lume, plină de propriile ciudăţenii, să vorbească despre literatura africană. După cum aflăm din prezentarea volumului, „O lume se destramă” este considerat prototipul romanului african modern. Cifrele contează şi ele într-o anume măsură: s-a vândut în circa opt milioane de exemplare, a fost tradus în peste cincizeci de limbi, a fost subiectul a nenumărate studii academice, transformându-l totodată pe autorul în cauză într-un subiect eligibil pentru premiul Nobel.
Meritul aparte a lui Achebe este acela de a fi înţeles că şi modernitatea poate să închidă sub forma registrelor diferite, un continuum fantastic. În bună măsură, aşa cum era de aşteptat, paginile romanului întreţes o fascinantă poveste. Nu e povestea unui singur om ci în chip alegoric ea se referă la întreaga Africă. Nici titlul volumului nu întâlneşte întru totul aştepările cititorului, în sensul că nu dă mărturie pentru faptele care conduc la întâlnirea a două civilizaţii, decât undeva înspre finalul său. În rest, ne bucurăm de o poveste cu iz de realitate, în centrul căreia se aşază Okonkwo, unul dintre cei mai puternici capi ai unui clan – Igbo.
Romanul începe propriu-zis cu o serie de considerente despre poziţia – postura personajului principal care vine în opoziţie, câteva paragrafe mai târziu, cu cea a tatălui său, un om leneş, „blând la inimă” dar care nu fusese în stare de a-şi croi un destin în viaţă. La subiect, Okonkwo „era bine cunoscut în cele nouă sate, şi chiar mai departe. Faima lui se datora unor însemnate realizări personale. La vârsta de optesprezece ani devenise mândria satului pentru că îl doborâse pe Amalinze Pisica”. Încă de la primele pagini se poate vedea priceperea stilistică a autorului; acesta alternează cu mare pricepere relatările, realizând un melanj între prezent şi trecut. De altfel, elemente ale portretului fizic sunt şi ele îmbinate cu o acutizare de tip imagistic – poetică: „Era înalt şi bine făcut, iar sprâncenele sale stufoase şi nasul mare îi dădeau un aer foarte sever. Respira greu, şi se spunea că atunci când dormea, nevestele şi copiii lui din celelalte colibe îl auzeau respirând. Când mergea, călcâiele-i abia atingeau pământul, şi părea că merge pe arcuri, ca şi cum ar fi fost gata să se năpustească asupra cuiva. De fapt, se întâmpla adesea să se năpustească asupra oamenilor. Era uşor bâlbâit, şi de fiecare dată când se enerva şi nu-şi găsea cuvintele la timp, îşi folosea pumnii. Nu avea răbdare cu oamenii neisprăviţi. Nu avusese răbdare nici cu tatăl lui”. Satul în care trăieşte Okonkwo este o lume în sine, ce ar putea surprinde atât cititorul de la 1958 (data apariţiei romanului), cât şi pe cel de astăzi, prin mentalităţile prezentate nu direct, cum ar fi fost probabil firesc, ci sub forma faptelor întreprinse de personaje. Ceea ce mi s-a părut realmente interesant este că autorul nu foloseşte foarte multe structuri verbale aşezate la diateza reflexivă. Într-un roman în care aforismul stă la loc de cinste, nu prea „se zice”, ci personajele însele au puterea de a motiva o acţiune sau alta, lucru ce particularizează scrisul lui Chinua Achebe.
Istoria se complică tocmai în jurul acestei nevoi de putere pe care o resimte Okinkwo. Într-o încercare „aşezată” şi îndelung plănuită, el hotărăşte că nu vrea să resimtă ruşinea sub care trăise tatăl său, astfel încât, încă din timpul când acesta trăia, începuse să-şi facă rostul său, muncind îndelung pământul. Paragraful reprodus mai sus certifică de altfel reuşita. Însă, peste toată această bucurie de a fi în acord cu natura, intervin câteva umbre al căror sălaş este constituit de gândurile negre pe care începe să le aibă. Astfel, odată cu trecerea timpului, începe să trăiască cu nefericita teamă că proprii săi băieţi nu îi seamănă deloc ci, parcă sub un joc nebun al soartei, aduc aminte mai mult de temperamentul şi felul de a fi al bunicului lor.
Totuşi, pe lângă aceştia, Okonkwo este desemnat să aibă grijă de un băiat ce nu îi aparţine dar care se va integra perfect în rosturile casei sale. Fire răzbătătoare, cu dorinţă de muncă, Ikemefuna este cel ce corespunde dorinţelor celui ce îi devenise tată. Mai mult decât atât, Ikemefuna se înţelege de minune cu fiul cel mare al lui Okonkwo, aspect ce e tratat pe larg de către autor, cu scopul de  a surprinde polurile diferite ale unei mentalităţi aparte. În ciuda multor aşa-numite barbarii, privite prin ochii omului modern, sunt extrem de multe aspectele pozitive demne de reţinut. Zeii rămân fără doar şi poate autoritatea supremă iar toate acţiunile oamenilor sunt motivate de aceştia. Locurile sunt îmbrăcate în mister; unul dintre ele, Pădurea blestemată, este spaţiul suprem al răului, locul unde sunt aruncaţi chiar şi înaintea morţii fizice cei ce nu respectă diferite tabuuri. Revenind la Okonkwo, se pare că dublul său imaterial nu pare a-i fi rezervat un destin prea fericit deoarece îl aduce în postura de a-şi omorî fiul adoptiv, pe Ikemefuna iar mai târziu, chiar când să fie recunoscut drept una dintre cele mai avute autorităţi ale locului şi implicit să primească un rang la care abia îndraznise să viseze, destinul îi joacă încă o festă şi, din greşeală, ucide un membru al propriului clan, fapt pentru care este excomunicat pentru o perioadă de şapte ani, timp în care pierde posibilitatea de a se mai regăsi printre cei cu un rang superior. Cu aceste scene suntem undeva către sfârşitul romanului, care prezintă revenirea sa în sânul clanului natal acolo unde, deşi este bine primit de către foştii prieteni, se confruntă cu o nouă dramă ce îi va chema sfârşitul: venirea omului alb, a primilor misionari. Moartea prin suicid îl aduce aproape de postura tatălui său; deşi muncise întreaga viaţă pentru a schimba imaginea familiei din care provenea, Okonkwo ratează; era omul unei lumi bine aşezate, reprezentabilă prin diferite simboluri, o lume în care fiecare întâmplare era semantizată de tradiţie.
Aproape fiecare pasaj poate fi supus unor analize interdisciplinare iar mitologicul, structurile arhetipale structurează textul într-o manieră de o fascinaţie aparte. Până şi cele mai banale gesturi, atitudini, ceremonii, ritualuri au rădăcini străvechi care rezistă până la venirea omului alb ce se dovedeşte incapabil a înţelege rosturile locului. Romanul de faţă nu e o încercare de a susţine interesul pentru cultura africană ci pur şi simplu te acaparează printr-o legătură ce se stabileşte la nivelul celor mai fine resorturi între mentalităţi aparent total contrare. Multe din ipostazele în care sunt surprinse personajele (a se vedea măcar episodul când una dintre soţiile lui Okonkwo este gata să înfrunte unul dintre cei mai importanţi zei, fiind susţinută de grija pentru copilul său) sunt cu uşurinţă receptate drept realităţi în spaţiul fictiv al cărţii, datorită priceperii autorului de a nu complica textul inutil.
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s