Constantin Coroiu Paralele inegale

Constantin Coroiu Paralele inegale
În anii în care dialogul este împins mai mult sau mai putin fortat catre periferic, în care pagina de literatura se joaca de-a ascunselea cu cititorul, este de semnalat aparitia unui volum de interviuri care da marturie pentru alte “timpuri”. Constantin Coroiu semneaza în colectia Ego a Editurii Polirom un volum de texte – “Paralele inegale” – în care aduna diferite convorbiri avute de-a lungul timpului cu diverse personalitati culturale. Aceste încercari de apropiere fata de mentalitatile oamenilor de cultura nu sunt nici pe departe singulare. Practic, volumul aparut de curând, vine sa completeze un fel de traditie în preocuparile autorului. Reamintim: Constantin Coroiu este în fapt autorul altor trei volume de acest fel iar tot în numar de trei sunt eseurile care circumscriu aceeasi sfera a comunicarii literare: „Tineretea lui Gutenberg”, “Dialog în actualitate”, “Paradisul perisabil”. Este momentul în care informatia prezentata sa fie dublata de cuvintele lui Daniel Cristea-Enache: “Aproape trei decenii de truda constanta în domeniul interviului constituie, cred, un argument suficient de puternic pentru a-l considera pe Constantin Coroiu drept un veritabil profesionist al dialogului, al schimbului de replici care <<trage>> dupa sine schimbul de idei si explicitarea acestora”.
Paginile prezinta nu neaparat teme usor vizibile ci mai degraba construiesc judecati de valoare ce surprind cu pretiozitate fireasca esenta esteticului. Paralelele trasate de Constantin Coroiu converg paradoxal în ciuda principiilor matematice catre un spatiu al formelor pure, dezbracate de materialul cotidianului. Cei prezenti în volum apartin unor arte diferite dar fiecare material surprinde cu exactitate un gând care ar putea fi ulterior desfasurat sub forma unor eseuri mai largi. Cartea ramâne fara doar si poate un pretext, începutul unei comunicari vii, continue. Voi reproduce în continuare câteva din capitolele propuse: Mihai Cimpoi – “Scriitorii sunt implicati în politic prin însasi conditia lor”, Alexandru Zub – “Mentalitatea noastra este, sa nu ne amagim, de tip paternalist”, Alexandru Calinescu – “Ceea ce ma frapeaza la noi în primul rând este amatorismul cultural galopant”, Matei Visniec – “Calaul nu este întotdeauna inuman, victima nu e întotdeauna inocenta”, Bujor Prelipcean – “Am fost evazionisti, ne-am refugiat în muzica”. Sunt pagini care vorbesc despre gherla comunismului, loc ce apare mai degraba drept spatiul de întâlnire cu propriile nevoi spirituale: Constantin Ciopraga – “L-am cunoscut pe Baudelaire în lagar”, Eginald Schlattner – “În închisoare am învatat limba româna a inimii”. Istoricul Gheorghe Buzatu atrage atentia asupra importantei arhivelor Kremlinului, acolo unde pur si simplu zac partial uitate aproximativ 200000 de dosare cu documente românesti. Sunt într-adevar lucruri de interes pentru identitatea nationala. Se dovedeste ca ecuatia simpla de alta data în care intrau francezii, rusii, americanii, etc. se încarca de noi si noi necunoscute ce reclama o re-scriere a perioadei interbelice. Cu totul remarcabil interviul imaginar cu Iacob Negruzzi care înca din titlul propus – “Apel la posteritate” provoaca cadrul clipei prezentului din punct de vedere moral. Peste toate însa m-as opri la convorbirile purtate cu Petru Cretia – “Sintagma Mihai Eminescu trezeste în român ceva care seamana cu o compensare” si Cezar Ivanescu – “Crestinismul este o retorica pe care o practica oamenii de cultura” pe care le-as ridica la rangul de manual obligatoriu pentru orice constiinta ce are trezvia de a nu-si considera evolutia drept terminata, împlinita. Pentru primul text intereseaza cel mai mult posibilitatile de a determina o lectura vie a poetului Eminescu, o iesire din piatra a operei acestuia. Ideile revin sub o alta forma si în fragmentul Cezar Ivanescu, aici unde constiinta poetica e firesc raportata la plenitudinea mesajului artistic de tip eminescian: “Orice mare poet român exista în Eminescu. În sugestie, într-o eufonie, într-o imagine…”
Concluziv, lectura cartii e obligatorie pentru oricine are capacitatea de a întelege putinta prezentului prin reusitele trecutului. Cei intervievati devin ei însisi usor personaje care compun note pe marginea textului mai larg al vietii. Si parca gândul ma duce în aceste momente la tonul ultimativ din “Glossa”.
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s