Constantin Parascan – Un roman de suflet

Un roman de suflet
Arareori ai ocazia să întâlneşti o carte mare care să îşi permită luxul justificat de a ocoli zona comercialului dar şi „maniera” momentului. Iar când un astfel de moment se întâmplă, nu mai rămâne timp pentru a face calcule literare. De altfel, fie că pare mai mult sau mai puţin credibil, îmi laud diplomaţia de a fi ocolit până acum acele cărţi ce nu mi-au spus prea mult. E drept, pe de altă parte, nici nu mă apropii de zona celor pentru care critica înseamnă în chip fatal a muşca fără milă (şi prea adesea cu slab discernământ!). Obiectul acestor însemnări îl face volumul apărut la Editura „Timpul”, volum aparţinând universitarului, criticului, romancierului, muzeografului Constantin Parascan.
Mi-a fost dat să descopăr, din păcate cu întârziere, multele din feţele culturale ale unui fin intelectual ce nu se sfieşte în această contemporaneitate amară să aducă un elogiu satului natal. Acesta, deşi este numit iar autorul poartă masca unui personaj, rămâne în chip interesant în zona acelui tip de metaforă ce provoacă necontenit noi şi noi înţelesuri. Manachia lui Constantin Parascan trebuie privită ca pe o matcă a tuturor acelor energii încriptate ce stau la baza unei lumi arhetipale.
„Sufletul nostru dintâi”, căci acesta este titlul romanului, a fost scris iniţial între anii 1982-1983 dar această  a doua ediţie este revăzută şi retipărită într-o formă definitivă, ce marchează toate fragmentele ori cuvintele ce au fost suprimate de „cenzura comunistă”. Risc acum să afirm că, odată cu această ediţie „integrală”, avem de-a face cu un altfel de roman. Scriitura lui Constantin Parascan vine ca un talisman pentru sufletul chinuit de „scursura istoriei”. De altfel, există creionată conştiinţa actului scrierii / povestirii odată cu pasajul „e nemaipomenită vraja asta a istorisirii care te poate prinde în mrejele ei, învăluindu-te şi purtându-te prin cele mai tainice cotloane ale vieţii”. Deşi poate nu este un aspect foarte important pentru cititor, am fost impresionat în momentul când am aflat chiar din spusele autorului că acest volum îl reprezintă cel mai bine şi poartă investitura netrucată a zbaterilor propriului suflet. Constantin Parascan îşi provoacă pentru încă o dată destinul pe care îl învăluie cu instrumente magice. Tot suflul cărţii vine la urma urmelor nu din construcţii alambicate ori personaje „obositor de rotunde” ci din dragostea pentru părinţii săi. De altfel, procedeu nu tocmai uzitat în literatura română, cartea este alcătuită dintr-o succesiune de – hai să le numim – scrisori imaginare între tată şi fiu, succesiune care prezintă într-o manieră idilică spaţiul natal. Matricea existenţei – iată o sintagmă destul de tocită dar care are acoperire deplină de-a lungul rândurilor romanului !
Biografia autorului se lasă căutată dincolo de rândurile transcrise dinspre valenţele psihologice. Constantin Parascan intervine în propria existenţă atât transistoric cât mai ales metafizic. Cu o măiestrie ieşită din comun, dar care paradoxal aminteşte de vorba caldă a modoveanului, de tradiţia lirică a prozei lui Sadoveanu ori Creangă, care pe deasupra mai preia ceva şi din realismul magic al scrierilor lui Voiculescu, Constantin Parascan reuneşte într-un volum elementele disparate, odată pierdute dar în chip fericit regăsite acum prin (inclusiv) intermediul livrescului.
Între vorbele pline de dragoste ale tatălui aflate la prima pagină „Mi s-a urât cu totul în acest pustiu în care mă aflu. Nopţile au devenit din ce în ce mai lungi. Măcar una singură să stai şi tu cu mine. Să vorbim ce ne-am vorbit toată viaţa, fiul meu. Ne-au prins întâmplările în vârtejul lor nebunesc, că nu mai ştim nimic unul de altul. Singura mea mângâiere ar fi acum:  să vii acasă” şi vorbele copilului – matur, aflat în căutarea elementului magic ce ar păstra în chip nealterat legătura dintre cei doi se întâmplă ceea ce numai acest autor putea să înlesnească: „Am înţeles, tată. Viaţa, nu multă, dar semnificativă pe care am trăit-o, mi-a dezvăluit multe înţelesuri. Experienţa mea de copil în acest leagăn binecuvântat, cu toată ameninţarea Manachiei, care ne-a ţinut mereu în alertă, treji şi foarte atenţi şi la faptele noastre şi la faptele lumii, a însemnat şi înseamnă mult pentru mine. Dar experienţa fundamentală, care închide în ea, ca într-un ou miraculos… toate tainele şi sensurile adânci nu numai ale drumului meu de până acum, ci şi ale celui care se desprinde cu timiditate din ceaţă, ieşind în lumină, întinzându-se înainte şi chemându-mă spre el, am trăit-o în această casă, această casă unică”.
Unicitatea volumului constă tocmai din felul suplu, perfect echilibrat de a conjuga nişte experienţe ontologice ce au fost filtrate în permanenţă de matricea satului natal. Elemente din credinţele populare dar şi un eros sănătos, dublat uneori de un umor á la Creangă fac deliciul cititorului care îşi mai găseşte timp pentru a coborî din forurile înalte pe care le ocupă ori care mai are gingăşia de a aprecia magia unei respiraţii de o „sfinţenie moldovenească”.
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s