Dan Bogdan Hanu – „Eyeless in Paris”

Dan Bogdan Hanu – „Eyeless in Paris”
Am fost mirat în momentul când Dan Bogdan Hanu a avut amabilitatea de a-mi oferi ultima carte a domniei sale, „Eyeless in Paris”, apărută la Editura Vinea, Bucureşti, undeva către finele anului 2006. Iar această nedumerire s-a datorat faptului că nu mi l-aş fi închipuit pe cel menţionat mai sus în postura celui care încredinţează tiparului o scriere cu un caracter hibrid, neînregistrând prin ultimul cuvânt vreo nuanţă depreciativă. Totuşi, odată cu lectura cărţii, l-am descoperit pe acelaşi Dan Bogdan Hanu, un scriitor imaginativ, de respiraţie post-romantică (fie-mi iertată imposibilitatea de a-l trece în vreun alt „-ism” cooperant) care porneşte o excursie printr-un Paris aflat în construcţie.
Textul cărţii nu e până la urmă unul descriptiv ci doar mimează o asemenea valenţă. Orientat către propria interioritate, Dan Bogdan Hanu ne aduce aminte de poetul care în urmă cu câteva luni de zile ne explica resorturile unei percepţii deosebite a lumii în ultimul său volum de versuri. Din fericire, autorul rămâne ancorat într-un asemenea spaţiu.
Cuvântul la care apelează are în primul rând rostuiri conotative, conducându-şi cititorul către un alt orizont livresc. De altfel, deşi pleacă de la o vizită în Parisul real, Dan Bogdan Hanu mizează pe un ton confesiv, urmărind fiecare şansă pe care o are de a-l prinde pe cititor într-un loc al propriilor trăiri, acolo unde în permanenţă se refac legături cu „ceea ce a fost”. Ca într-un scenariu de film în care întoarcerea în trecut este posibilă, Dan Bogdan Hanu se urcă în avion către o destinaţie ce va fi fost cunoscută în primul rând prin intermediul propriilor sale cunoştinţe. Fără a miza pe cuvinte mari, aş afirma că e o aventură a fiinţei către propriile începuturi. De altfel, însuşi titlul este foarte bine ales: „Eyeless in Paris” arată direct, dacă mai era cazul, această postură a omului care se regăseşte până la urmă într-un demers psihanalitic. O asemenea excursie trebuie citită la început de secol XXI şi în cheie psihanalitică ! Parisul nu e nici pe departe acea metropolă descrisă în mai toate ghidurile turistice. El însumează doar nişte puncte pe o hartă, de o simbolistică aparte, puncte care se cer căutate doar de cei iniţiaţi şi care să motiveze o căutare.
Odată cu lectura, mi-a revenit  în memorie parabola biblică a lui Iona şi, mergând pe această linie, poposind în curtea lui Marin Sorescu, am descoperit puncte de tangenţă ale personajului menţionat  cu postura contemporană a unui alt suflet înghiţit de fatalitatea propriului destin: „Pentru mine, care stau de cele mai multe ori 20-21 de ore pe zi în casă, uneori şi 24, tavanul se află de obicei cam la un metru şi ceva deasupra capului, acum, aproape peste tot unde intru el este, ca într-un vis, propulsat chiar şi la zeci de metri deasupra. Mă simt ca o bilă metalică din acele jocuri în care, un piston acţionat din afară lovea bila şi o făcea să umble bezmetică pe culoarele unui soi de minilabirint, cam de 10X15 cm. Labirintul în care am intrat, e drept, fără să primesc niciun impuls… mecanic, are zeci de km pe zeci de km, başca efectele de amplificare în regia memoriei, iar eu am o rezistenţă sensibil mai mică decât a unei bile mecanice”. Aşa cum afirmam, Parisul se anunţă ca un loc de plecare în care memoria şi capacitatea de obiectivare joacă rolurile determinante. Şi Dan Perşa afirma despre această carte că „Dan Bogdan Hanu n-ar putea sta mult în alt loc al Terei fără să se sufoce. Parisul, devine, astfel, o periferie, o lume care, chiar dacă stârneşte admiraţia pentru că a fost atât de admirată de atât de mulţi oameni, nu e totuşi nimic altceva decât un loc marginal pe care doreşti să-l părăseşti cât mai grabnic”.
Să te plimbi cu ochii închişi prin Paris e şi un exerciţiu de sfidare a mondenităţilor desuete. Dan Bogdan Hanu nu se arată interesat de marile centre comerciale ori de fizionomii ciudate. El merge cu observaţia dincolo de acestea. Volumul nu propune aşadar un „loc”, fie el încărcat de clădiri ori alte edificii „pline de istorie”, ci mai degrabă un mod de a fi, un mod de a te apropia / îndepărta de sine: „Sunt aşezat pe un scaun şi stau cu faţa îndreptată spre panorama celor trei străduţe. Am fost fascinat mereu de acest perspectivism simultan al imaginilor supraetajate sau, aşa cum este aici, al locurilor binecuvântate în care străzile se întâlnesc, […] permiţându-i celui care nu are ce face cu timpul, deliciul […] de a urmări ce se întâmplă…”
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s