Daniel Pocovnicu – „În vorbă” cu poemul

„În vorbă” cu poemul
Daniel Ştefan Pocovnicu este unul dintre acei scriitori tineri care nu au nevoie de prezentări contrafăcute – în situaţia fericită în care îţi sunt prieteni. Deşi mi-am luat de la mine putere această îndrăzneală de a mă socoti printre prietenii săi, nu admit niciun comentariu răutăcios ce m-ar putea suspecta de niscaiva torturi critice la şablon tocmite doar din nevoia de a-l mulţumi pe autor. Am mai spus-o şi data trecută: mai degrabă încerci adesea să fii mai critic cu cei cu care nu ar trebui decât invers. E şi cazul ultimului volum de versuri al lui Daniel Ştefan Pocovnicu, aflat la vremea rătăcirilor înspre „casa” cu mult înainte visată.
Lectura volumului de la „Corgal Press”, apariţie 2006, mi-a condus gândurile către multe alte cărţi şi culmea – în marea lor majoritate – de proză. Mi-am amintit de Joyce dar şi de Dostoievsky, de Borges dar şi de Andrei Makine. Normal, nu mi-am imaginat un posibil răspuns decât cu oarecare întârziere. Şi totuşi !… Cuvintele din atelier folosite de autor reuşesc să anticipeze un excurs lirico-epico-dramatic cu jalbă la purtător. Daniel Ştefan Pocovnicu face parte din acei scriitori care nu stau de vorbă cu cititorul ci îşi văd de propriul drum, fiind interesaţi numai de realitatea acestuia. De la fiecare din autorii mai sus menţionaţi, a luat câte ceva, aparent fără să îşi dea seama: de la Joyce plăcerea masochistă a veşnicei re-căutări, de la Dostoievsky izomorfisme ontologice dintre cele mai alambicate pentru ca de la Borges să menţină viu motivul labirintului ce se cere regândit. Poezia sa este în bună măsură un moft al conştiinţei ce fabrică la nesfârşit probleme – surpriză. Dar chiar şi Andrei Makine ? Ei bine, da ! Şi asta deoarece odată cu versurile sale iţi reevaluezi condiţia de resemnat într-o lume care pare mai degrabă pusă pe glume decât să îţi asigure certitudinea unui prezent sub semnul lui Apollo. Despre alterităţi agresive ! Deşi pentru mulţi ar părea forţate alegerile pe care le-am făcut, ei bine, singurul răspuns posibil se leagă de certitudinea unei poezii de valoare care, într-un final, ţinteşte să răspundă la aceleaşi atotprezente întrebări ale conştiinţei omului.
Autorul propune un limbaj întors tocmai pentru a crea senzaţia de îndepărtare de la tumultul unei lumi ce va rămâne în veci sub auspiciile paradoxului. „Cartea de răzgândire” concentrează multe din semnificaţiile propuse de registrul tragico-ludic pe care-l experimentează autorul. Cu ajutorul unor lentile bine dimensionate Daniel Ştefan Pocovnicu intră în alchimia stranie a cuvântului pentru a-l readuce la condiţia lui primă: aceea de a învia energii demult stinse, de a readuce la viaţă un fond de credinţe comun. Anamneză a experierilor trecute, discursul „pus la punct” semnalizează precum un sonar extrem de performant acele semne fără sens în planul unei vieţi închinate căutării formelor pure.
Dacă până mai ieri vedeam în Daniel Pocovnicu un scriitor de mare talent pe care anologiile ori istoriile literare nu îl vor ocoli, acum am (pre)sentimentul unui pariu câştigat în avans. „Cartea de răzgândire” are în plus voinţa de a se impune şi printr-o corectă dozare a neologismelor. Acestea – dacă în celelalte volume făceau legea ori intrau în structura unor sintagme pretenţioase – de această dată vin să prelungească către omul modern înţelesuri pierdute dar fără de care lectura utopiilor convertite în realitate nu este posibilă. Am avut bucuria parcurgerii unei cărţi de poezie ce nu se sfieşte să îndrăznească mai mult decât se face de obicei, îndrăzneală ce se autoprovoacă odată cu textul printr-un mecanism doar de autor ştiut. Nu avem sex, nu înjură nimeni, totul rămâne sub auspiciile nevoii de interpretare. Se simte la Daniel Pocovnicu o experienţă în câmpul literar şi tocmai de aceea succesului nu îi trebuie vreun act de garanţie. Nu cu totul întâmplător cititorului îi este lăsată bucuria de a staţiona alături de versurile poemelor cu scopul declarat de a cotrobăi printre posibilităţile consensuale.
Pentru conformitate, am să reţin câteva din versurile volumului, cu dorinţa de a contura mai bine legătura ce se stabileşte între autor şi „încinsa slovă”: „totuşi mă coace / în arşiţi locvace / furtuna fiţuicii aceste / maculatura / strigărilor mele / deznodate burice / din degetul / sângerat fluture tulburat / prin răni de cerneală / şi tot mai murdar / de strădimineaţă / rătăcesc / ezitările lumilor / curbate-n asediul / zidului morţii” („răni de cerneală”); „…cum să întocmesc o carte / ca şi cum aş muri nu demult // dospită-n arpegiul dezabuzărilor / şirag desuet sămânţă întortocheată / întru armonia întăcerilor / răsădite odată cu farmece / între coarnele cerbului bolund / cu inima roditoare / spre care am pornit vânător / cu lupii sub pleoapele / ochiului frânt („dupăprogram”).
Volumul este prin urmare un „chit neprihănit” în „pântecul alb al bisericii”, o explicaţie dată în ritm alert la marele zgomot al lumii în timp ce opţiunile poetului jonglează cu inteligenţa cititorului. E un vers viu care incită la lectură, un plonjon în abisul strămutărilor livresco-ontologice din dorinţa de revenire sub mărcile arhetipului. Câteodată poetul îndrăzneşte să îşi provoace propria vigilenţă deşi cartea consolidează „zone de autoritate”: „De parcă / viaţa ar începe / în papucii de casă / ai stâlpnicului / ce suferă / lumea / pe cont propriu / şi aşa febrila / atingere a neantului / mângâioasa / oprire / în păcatul / cuvioasei slove / cu vierme” („Lumea pe cont propriu”).
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s