Dionisie Duma – “Lângă liniştea inimii”

Dionisie Duma – “Lângă liniştea inimii”
Puţine sunt cărţile neinteresate de mode literare, puţine sunt glasurile care încă mai îndrăznesc să lase în arenă cuvinte izvorâte din inimă. Dionise Duma rămâne în continuare unul din trubadurii cu vechi state într-ale poeziei de un firesc aparte, cu rol aproape taumaturgic. Întâlnirea cu cel din urmă volum publicat la Editura „Pax Aura Mundi” a fost una de bun augur, întrucât lecturii propriu-zise i-a urmat o perioadă de reflecţie. De altfel, „Lângă liniştea inimii” poate fi considerat în bună măsură şi un volum „de atmosferă”; acesta mărturiseşte crezurile existenţial – poetice ale autorului precum şi angrenajul unei enciclopedii virtuale a sentimentelor. În faţa unui discurs de o asemenea transparenţă, uneltele criticii literare nu mai au ştiinţa necesară de a discerne cu exactitate între „eul liric” şi „autor”. Această posibilă delimitare abia subzistă în chip teoretic deoarece Dionisie Duma, răbdător cu sine însuşi, dar şi cu cititorul ce îi calcă pragul, parcurge un traseu liric interesat nu de materialitatea formelor artistice ci mai curând de acel fior aparte, acel joc straniu de-a lungul căruia, pentru un moment, poetului i se îngăduie să-şi aşeze pe chip masca creatorului. Poeziile cuprinse în volumul mai sus amintit acoperă intervalul anilor 2005-2008. De altfel, cele treizeci şi cinci de poeme ce alcătuiesc elegantul volum sunt traduse şi în franceză de Paula Romanescu. Înainte de alte sugestii de lectură, voi transcrie acum varianta tradusă a unui text rămas fără titlu, tocmai pentru deliciul registrului sonor: „L’Espoir entra / dans l’hôpital / Sindrome nėvrotique / Tranquilisants / Anges s’envolant / Au – dessus de nid / dėsert”.
Textele volumului sunt păzite de două motouri bine alese – unul provenind din lirica lui Ion Larian Postolache, în timp ce sentenţiozitatea celui de-al doilea, rostit de mult mai celebrul Marc Aureliu, îşi găseşte o altă posibilă interpretare în textul „Să-ţi termini opera…” Rândurile acestui text sunt dedicate lui Gheorghe Istrate şi poartă o intuiţie profetic-testamentară: „Să-ţi termini opera, Bătrâne / şi să-i semnezi un act final / ea-i singura ce-ţi va rămâne din lungu-ţi drum imperial ! // Şi-apoi ca un Iisus, pe cruce / jertfit, în vis să te întrebi / ce sensuri aspre te vor duce / în Catedrala de sub ierbi ? // Doar cărţile, ca ziduri grele / te-or lumina din amintiri / tăcerea umbrelor de Stele ţi-o stinge focul din priviri”. Acest larg pasaj prezintă o triadă ce este uşor de sesizat de-a lungul întregului volum: Iisus, poezia, imaginea reflectată de oglindă sunt toate elementele care recompun „conştiinţa Dionisie Duma”. Aflat în permanentă căutare a Chipului preasfânt, autorul foloseşte adesea adresarea directă pentru a-şi motiva speranţa de a învinge zonele întunecate ale fiinţării. Dacă în „Psalm” „un episod rămas neîncheiat” ar desemna „o vajnică tortură”, dacă însăşi vocea aşteaptă nota potrivită pentru sensul întregii partituri, în „De am cu-o primăvară mai puţin” ori în „Rugă” poetul îşi cunoaşte deja calea: „Mai spală-mă, Iisuse, de păcate, / Iar eu cu lacrimi Te-oi spăla pe faţă / Şi du-mă, drept, spre dincolo de viaţă, / Întru lumina zărilor curate”. Întrebuinţarea unei metafore îndelung uzitate face din „Lecţie” un poem peste care se poate trece cu uşurinţă, nefăcând cinste unui volum ce îşi propune să mărturisească nu reţete de succes ci să inventarieze glacialităţi ori zidiri întru Cuvântul permanent. Trecut de vârste dionisiace, poetul are concizia binevenită pentru a-şi deschide volumul cu două „poezii de stare”, una dintre acestea apropiindu-se periculos de mult de formele de expresie lirică specifice literaturii nipone: „ Nimic / pe lume / mai trist / ca zăpada / strivită / de / urmele tale”.
Dincolo de cele arătate, poetul nu uită de spaţiul cotidian, un loc al monotoniei. Uneori, pasajele amintesc de Bacovia. Dacă titlul uneia dintre poezii este mai mult decât explicit în acest sens – „Pseudobacoviană”, consider că textul care se apropie cel mai mult de plictisul de sorginte bacoviană este „Secvenţă”: „În cimitir / ciorile / stau de strajă / pe stâlpii / de cruci. / Plopii împing / spre cer / podoabele lor / de gheaţă. / Nici un / semn, nici / o adiere / de viaţă. / Trupurile şi / sufletele / plâng în / adânc…” Viaţa e „o nouă-ncleştare” pentru ca socialul să rămână sub semnul unei „triste comedii”, într-o „urbe tristă”: „Mă surprindea atâta cutezanţă / Cum e a ta, în urbea noastră tristă / În care, din păcate, mai există / Un dram de vis şi-un pic de toleranţă” („Ioana d’Arc”). În tot cazul, asistăm la o poezie în cadrul căreia evenimenţialul e scos în afara firescului pentru ca autorul să poată încerca un „prinos de mulţumire” şi transfigurare sufletească: „Ziua de ieri a / pierit în perdele / şi pe fruntea mea / Îngerii au pictat / umbre albastre / cine moare acum / va intra, desigur, / În Veşnicia Dorului” („Ziua de ieri”).
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s