Doru Kalmuski – “Gara Milano”

Doru Kalmuski – “Gara Milano”
În colectia romanului de dragoste a aparut la Editura Princeps Edit din Iasi excelentul roman a lui Doru Kalmuski intitulat simplu dar fericit… “Gara Milano”. Înca de la primul contact cu cartea lectorul pica în plasa unei duble capcane. Atât cele doua cuvinte din titlu cât si fragilitatea virtuala de pe prima coperta ce reproduce o pictura de Monet te pregateste pentru un drum printre frumusetile celui mai nobil sentiment, dragostea.
Cu toate acestea, întâlnirea cu textul propriu – zis surprinde în buna masura deoarece toate asteptarile sunt înselate iar cuvântul se insinueaza treptat într -o adevarata farsa ce îsi dezvolta monstruozitatile propriei fiintari alaturi de asonantele manifestate sau mai bine zis regasite, în jocul personajelor. Povestea, (stor y- ul) nu este nici pe departe una complicata dar are menirea sa mentina cadrul înr -un echilibru iluzoriu. Fortând nota, as putea afirma ca ceea ce se întâmpla se constituie mai degraba într – un sistem extrem de complex de semne pentru ceea ce nu se întâmpla, pentru mesajul ultim al autorului care vrea în final sa transmita propriile -i neputinte. Doru Kalmuski ne avertizase de altfel asupra posibilitatilor sale de a întoarce lumea pe dos si cu prilejul celorlalte volume de proza. Succesul imediat de care se va bucura cartea este conturat de o dialectica a neverosimilului prin insuccesele personajelor ori chiar prin fragmentarea voit continua a actiunii. Si am putea merge în stilul acesta sa dam târcoale din ce în ce mai aproape unei lumi încremenita în firestile sale neputinte.
Mai simplu, conditia personajului principal pare sa fie asumata pâna la saturatie de însusi scriitorul. În paranteza fie spus, presimt ca farsa aceasta ar avea pâna la urma întelesul ei imediat, ancorat în realitate, dar iarba fiarelor, cheia necesara întelegerii întregului sistem semantic va ramâne doar în mâinile creatorului. Întorcându – ne la ceea ce ne intereseaza, aflam înca de la primele rânduri ca “ în septembrie, dupa concursul sustinut la Ministerul Culturii, în urma caruia am obtinut numirea în functia de director al Memorialului Axinia ”, per sonajul se retrage în provincie având dorinta ferma de a cinsti asa cum se cuvine creatia celui care a fost Axinia, o personalitate complexa în peisajul muzicii simfonice. Mutarea din capitala nu putea sa însemne nici pe departe vreo “peniten ta sau recluziune ”, mai ales ca în prima faza nu ar fi fost decât o simpla posibilitate, nimic hotarât. Si totusi… ceea ce trebuia sa se întâmple, are loc într -un final, mai ales atunci când personajul, constient de gratuitatea unor gesturi casnice ce se repeta, îsi accepta propria înstrainare si paraseste capitala pentru un ideal ce îl purta în suflet. Ajuns însa departe de “centru” gaseste o lume ale carei mecanisme îi scapa si astfel menirea lui în locul respectiv e mai mult un deziderat constientizat de altii : “ M -am tre zit cântarit de functionari de rang inferior care ma tratau circumspect, suspectându -m a […] de oarecari încurcaturi în raport cu legea ”. Curios, gândul te poarta inevitabil la “ Procesul” lui Kafka desi, deocamdata, intuitiv, alta e miza. Odata ajuns la Memorial toate aceste figuri de functionari converg catre o singura fizionomie, cea a tovarasului Petea, Bletea,etc. Aceasta aparitie se transforma curând într -o instanta care îsi pune în aplicare planurile. Dintr -o anume perspectiva, asistam la confruntarea dintre idealurile simfonismului axinian ce îsi gasesc adapost în crezul personajului narator si monstruozitatea unei existente închistata în fatalitatea destinului dar care poseda în acelasi timp capacitatile deosebite ale devitalizarii celorlalti. El este acelasi mereu dar desi caraghios, numele sau este rostit mai de fiecare data altfel. De partea sa sunt oamenii de sus ori trimisii acestora, cei care îmbracati în haine de piele veneau si strângeau informatia de pe teren. De partea cealalta, constiinta etica a personajului principal se raporteaza la nume precum Gide, Oscar Wilde, Platon si asa mai departe deoarece la tot pasul orizontul sau presupune maxime, sentinte, aforisme. Nevoia de stabilitate.
Dragostea anuntata în titlu tine mai mult de nevoia pentru Adevar desi în roman se consuma si o experienta erotica. Ea nu se zbate însa sub zodia carnalului ci tinteste catre o cunoastere a propriei identitati.
Pâna la urma, în acest cadru se amesteca masca cu toleranta în fata minciunii, bufoneria cu grotescul ori chiar absurdul. Ochiul care înregistreaza realitatea sufera drame de neînteles si prin urmare de neexprimat, totul având drept consemn un climax dramatic. E clar un spatiu în care oamenii “ investesc atâta energie în construirea unui esec încât ar putea fi considerati eroi ”. Dilema es te aceea de a alege între doua falsuri : astfel, conturul firesc al realitatii tinde sa se estompeze pâna la disparitie. Eroul nu mai stie ce trebuie sa aleaga. Malaxorul intelectualitatii, al elitelor universitare sau acest “coridor lung, întunecos, luminat discret doar la cele doua capete ”?
Singura realitate vie pare a fi marcata de existenta unui loc cu totul special : Gara Milano. Aceasta este singura dimensiune nepalpabila deocamdata, situata într – un illo tempore care da speranta revenirii în firesc. Din chiar cuvintele autorului aflam ca este “ si legenda si adevar. Undeva, lânga oras, exista o cale ferata abandonata nu se stie când. […] … abia o mai poti gasi, asa ca nici macar nu se poate sti unde începe si unde se sfârseste ”. Spre sfârsitul romanului, prezenta orbului capturat de cotidianul abuziv marcheaza o reminiscenta a magului, a initiatului. De altfel, el este cel care îi înlesneste personajului posibilitatea de a evada din închisoarea celor batatorite. Finalul volumului este deschis, supus interpretarilor multiple. Daca pe parcursul lecturii însasi existenta marelui Axinia este pusa serios sub semnul întrebarii, finalul de tip fantastic pare din ce în ce mai credibil. Parcurgându – si propria sansa, eroul ajunge sa descopere cu surpriza “ sina unei cai ferate invadata de lastaris ”; mai încolo, “ceea ce auzeam parea mai curând sirena unei locomotive. […] Am stiut imediat ca ma aflam în acel loc despre care -mi vorbise Elisee. Ma aflam în Gara Milano. […] Orizontul se apropia, odata cu trenul care, asa cum precizase ea, se pune în miscare doar atunci când, în Gara, poposeste un anume calator ”. Solu tia aleasa pentru final mi -a amintit de nuvela fantastica a lui Eliade. Pâna si Hildegard o are aici drept corespondent pe Elisee.
Nu ar fi avut nici un rost sa mai analizez si alte compartimente ale romanului. Le încredintez unei lecturi profunde, asumate care sa surprinda întreaga maiestrie a autorului în efortul acestuia de a – si mai permite un gest de virtuozitate în lumea fatalitatii pestrite. O carte unicat, o proza moderna, cu greu încadrabila într -o forma fixa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s