Dumitru Brăneanu – „Vară târzie”

Dumitru Brăneanu – „Vară târzie”
Dacă mi se permite, am degustat cel de-al treilea volum (sper să nu greşesc) al poetului cu foarte puţin timp în urmă. Iată, mă grăbesc să scriu despre această apariţie deoarece, chiar dacă nu mărturiseşte pe de-a-ntregul realitatea unui poet complet, măcar ţinteşte într-o manieră netrucată să adâncească trăirile în regatul versului. Îl consider pe Dumitru Brăneanu, odată cu „Vara târzie”, un scriitor profesionist care scrie în primul rând pentru domnia sa dar nu îşi uită publicul. Legătura subtilă ce se stabileşte între textul propriu-zis şi organele lirice de recepţie este dată în primul rând de o normalitate a discursului. Constat eleganţa de care poetul dă dovadă de a nu turna în urechea celui care ascultă tot veninul lumii. Normal, poezia sa închide până la urmă un microcosmos distinct cu ale sale însuşiri literare.
Ceea ce place necondiţionat la Dumitru Brăneanu este că nu are drept ţintă un speech reglat pentru frecvenţele mileniului trei. Versurile sale nu sunt nici pe departe defulări ce pleacă de la obsesii ci cu mult mai sigur alcătuiesc o manieră sobră de a „ancheta” universul de care vorbeam. Şi totuşi… am să fac eu greşeala de a-l apropia oarecum artificial de câteva fixaţii ale liricii noastre. Mai întâi de toate, regăsim o bipolarizare a centrelor de interes. Cele spuse se zbat între plus şi minus, între alb şi negru, deşi nu au niciodată impostura de a-şi provoca limitele. Acest procedeu de construcţie a întregului lirism mi-a amintit de perioada neoromantică de care l-aş apropia. Dar dacă nu ascund că nu de puţine ori am avut impresia că lecturile poetului reclamă în primul rând nume precum cele ale lui Lucian Blaga sau George Bacovia, mă văd în imposibilitatea de a-l situa cu adevărat pe Dumitru Brăneanu într-unul dintre „-ismele” literaturii române.
Dincolo de asta, cu mult mai importantă este trăirea poetică care îşi permite luxul (şi bine face !) să nu ţină cont de metode / structuri ce ar fi putut fi impuse. Îl regăsim pe Dumitru Brăneanu în postura normală a omului conştient de importanţa sa în univers, drept pentru care textul nu supralicitează. Dimpotrivă, deşi aş putea fi acuzat de puţină răutate, nu pot să nu amintesc şi câteva imperfecţiuni care trăiesc datorită unei asemenea orientări. Ele ţin în special de registrele lexicale dar asistăm şi la poezii care nu corespund în totalitate volumului de faţă. Una dintre acestea este „La marginea aceluiaşi sărut”, text care din start a fost croit greşit. Tonul adolescentin provoacă cu siguranţă starea de nemulţumire proprie de care am făcut caz. În fine, plusurile cărţii sunt cu mult mai multe aşa încât ar trebui cu siguranţă să ne apropiem de acestea. Poezia care deschide volumul este dedicată cunoscutului băcăuan Gil Ioniţă. E un elogiu bine conturat care nu îşi propune decât să arate cum trebuie înţeleasă curgerea vieţii. Această temă este de altfel bine exploatată de-a lungul întregului volum. Drumul sevei spre trecut, imaginea seminţei germinatoare, sufletul metamorfozat într-un izvor ce este la rândul său criptat sub forma unei fântâni fără cumpănă marchează coordonatele unor sentimente intense care de multe ori nu se îndepărtează de aspectele morale ale existenţei. De-a lungul acestui tumult al istoriei personalizate mi-am reamintit şi mesianismul lui O. Goga: „Să mai desfac vreun cuvânt / Din cartea ca o păstaie / Să umplu golul de pământ / Cu umbra tristă din odaie // Ceaţa oboselii mă încearcă / În lumina beată a-nserării / Prezentul lumii curge-ncet / Prin venele de lut ale nepăsării” („Studiu”). Un triptic deosebit este alcătuit din poeziile „Rugă”, „Potop”, „Glas”. Sunt poezii de mare rafinament intelectual care recheamă din subsidiarul existenţei noastre valorile religioase. Metaforic, Dumitru Brăneanu nu mizează pe lumina zilei. Ea nu ar fi decât apanajul unui prezent înşelător; aceeaşi noapte a romanticilor care anunţă zorii unui alt început este timpul profetic înspre care are loc meditaţia.
Aşa cum afirmam, meditaţie simplă a intelectualului desăvârşit ce îşi caută „re-personalizarea” (chiar dacă Divinitatea se apropie tangenţial şi de nirvana), volum de lecturat la vreme aurită, atunci când verbul împrumută haina imperativului: „priveşte, Doamne / cum inutilul / gropar al lucrului tău / sapă-n mine, sapă mereu / trepte spre nicăieri / şi mă frâng, / trestie simţitoare / în necuprinsul Tău” („Inutil”).
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s