Dumitru Radu – „Cât mai sunt greieri”

Dumitru Radu – „Cât mai sunt greieri”
Am deschis, în acelaşi timp nerăbdător, dar şi cu mare plăcere, ultimul volum de versuri semnat de poetul, omul de cultură, Dumitru Radu. La propriu, mare mi-a fost bucuria prilejuită de lectura versurilor cu un caracter profund exotic, drept pentru care am luat hotărârea imediată de a scrie despre această apariţie editorială. Mai precis, tipărită la Editura Corgal Press din Bacău, înspre finele anului 2005, „Cât mai sunt greieri” face parte din galeria cărţilor „rare”. Am utilizat cuvântul şi cu sensul său propriu (deoarece la dorinţa expresă a autorului tirajul a fost aproape „confidenţial”), dar am mizat mai ales pe sensurile sale figurate, deoarece apariţia unui volum de versuri haiku rămâne ca o notă de culoare în spaţiul literar românesc. Nu intenţionez aici să lămuresc nici măcar în parte principiile estetice ale acestei forme, cu atât mai puţin să pun în discuţie felul în care a fost receptată această specie literară de-a lungul evoluţiei lirice româneşti. Desigur însă, voi reaminti măcar în treacăt faptul că Dumitru Radu vine să întregească seria, ce-i drept mică ca număr, a celor care au fost fascinaţi de această formă a poeziei nipone. Aflat chiar domnia sa la cea de-a patra carte haiku şi dedicându-şi o bună parte din viaţă cercetărilor serioase asupra acestei realităţi, membru al mai multor organizaţii naţionale şi internaţionale de haiku, ori contribuind activ la reviste de specialitate, Dumitru Radu poate constitui cu siguranţă un reper pentru poezia românească haiku de bună calitate. Din păcate, se ştie că într-o anumită perioadă literatura română fusese invadată pe filiera limbilor franceză ori engleză de traduceri din poezia orientală. Acestea nu erau însă supravegheate întotdeauna de oameni cu ştiinţa fenomenului (asta ca să nu spun de specialişti !), drept pentru care această întâlnire forţată cu formele liricii nipone a constituit mai degrabă un eşec.
La rigoare, din cauza diferenţelor certe la nivelul tuturor compartimentelor dintre limba niponă şi cea română, realitate dublată de două sisteme religioase diferite, poezia haiku nici nu ar fi putut să exprime exact aceeaşi paletă de sentimente. Dar poate că nici măcar nu este acesta scopul. Până la urmă, înşişi japonezii au început să se arate extrem de permisivi vizavi de haiku, atât la nivelul formei (altădată stricte) cât şi în ceea ce priveşte mesajul exclusiv emoţional pe care se mizează.
Revenind la obiectul în discuţie, cartea este o mică bijuterie. Haiku-urile scrise reprezintă în marea lor majoritate reuşita unei conştiinţe literare ce este dublată în plan secund până şi de o trăire netrucată de tip oriental.
Temele volumului acoperă, aşa cum era şi firesc, largul evantai al umanului, poetul atingând maturitatea de expresie şi re-echilibrând în favoarea sa esenţa tristihului. Versurile sale trăiesc la limita străfulgerării de o clipă şi imortalizează, precum curteanul de altădată, pe bucăţele „tanjaku”, bucuria tuturor simţurilor. Versurile sunt împărţite în funcţie de cele patru anotimpuri, viziune conştient tributară marilor clasici japonezi. De altfel, sunt nenumărate elementele care aduc aminte de clasicismul haiku-ului: să nu uităm motive de largă răspândire precum floarea de cireş, creanga de liliac, imaginea prunului ori a salcâmului, surprinse într-o primă parte sub realitatea primăverii care pare a avea forţa de a trezi la viaţă chiar latenţele poetice. Pe de altă parte, probând şi deschiderea către haiku-ul modern, Dumitru Radu nu se cantonează în „cele clasice”. Numărul de silabe nu este întotdeauna respectat, evenimentul social nu este ocolit. Ceea ce interesează este viziunea de ansamblu. Iar tot acest ansamblu surprins de poetul băcăuan îţi reaminteşte măcar pentru o clipă de celebrele stampe şi valuri ale lui Hokusai: „Amurg de august – / talazuri şi corăbii / se leagănă-n zare” – imagine a corăbiilor ce nu mai sunt strivite de val precum la Hokusai (conform doar uneia dintre multiplele interpretări). De această dată destinul este privit dintr-o cu totul altă perspectivă, dată, de ce nu, şi de contextul datelor culturale. Cert este că într-o notă de optimism, poetul creează din interior, cu ajutorul celor văzute în afara sa, o axă a verticalităţii: „Ropotul ploii – / prin fereastră abea zăresc / turla catedralei”. Argumentul ascuns în spatele pre-cuvântării autorului („Al treilea prieten”), mărturiseşte în nuanţe romantice „curgerea” firească a unui suflet ce are în permanenţă nostalgia estetică a fiinţării. În bună măsură, cezura („ya”-ul) are dubla funcţie paradoxală de semnificant şi de semnalizare a aşteptării continue întru maturizarea percepţiei.
Prin toate acestea, plus simplitate, sobrietate, nobleţe, numele Dumitru Radu va conta pentru ceea ce va urma bun în haiku-ul românesc. Am ales din zecile de haiku-uri reuşite doar patru, fiecare reprezentativ pentru fiecare parte a cărţii: „Către amiază / câţiva nori târându-se / pe lacul în soare” (primăvara); „O zi banală – / în locul perdelei / himera unui nor” (vara); „Dangăt de clopot – / noi atât de departe / de schi şi credinţă” (toamna); „Neauziţi / primii fulgi se aştern / pe turnul cu ceas” (iarna).
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s