Dumitru Radu – Sub semnul nobleţei

Sub semnul nobleţei
În ciuda notei uşor patetice resimţite, am convingerea că Dumitru Radu poate fi considerat un „arhanghel de modestie”. Reprezintă întru totul omul pentru care spiritul cetăţii înseamnă propria viaţă deşi, atunci când cetatea îşi aminteşte de domnia sa, omul se retrage din faţa gesturilor de politeţe.
Acesta este şi motivul pentru care am ţinut să realizez un mic portret în acuarela virtuală a cuvântului. Drept pentru care, din dorinţa de exactitate, voi proceda clasic, aducând în faţa cititorului câteva date ce ţin de biografia sa. Băcăuan, îl regăsim născut la 30 iulie 1936; este absolvent al Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi, loc în care ulterior îşi desfăşoară o carieră profesională de excepţie, devenind în anul 1977 Doctor în ştiinţe medicale. Publică diverse lucrări de specialitate în reviste cu ocazia diferitelor congrese naţionale ori internaţionale. Ulterior, îl regăsim în postura de Conferenţiar asociat la Universitatea din Bacău (între 1990-2003) pentru ca în prezent să lucreze în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă din Bacău. Împletind în mod exemplar realitatea profesională cu subtilităţile culturale, Dumitru Radu publică de-a lungul anilor diferite cronici, eseuri, traduceri ş.a.m.d. în revistele literare şi ziare. Marea pasiune este constituită din tot ceea ce priveşte orientul, în special spaţiul nipon cu mijloacele sale de expresie caracteristice. Mă refer aici la haiku şi la orice altă formă de exprimare literară scurtă (poemele într-un vers) care să condenseze emoţia trăirilor. Activează prin urmare în cadrul mai multor societăţi de haiku, obţinând chiar premii importante. Publicat atât în ţară cât şi în străinătate, a condus ateliere literare de haiku. Este membru al cenaclului „Octavian Voicu” din Bacău. Creaţia sa  nu este neapărat întinsă cantitativ dar fiorul sub care a trăit a determinat apariţia într-un timp record (2001-2005) a opt volume de versuri: „Prispa cu greieri (haiku)”, Editura Alma Mater, Bacău, 2001; „Vama clepsidrei (poeme într-un singur vers)”, „Escadrila de fluturi (haiku)” 2003, „Vara prin sălcii (haiku)” 2004, „Toaca de seară (poeme într-un singur vers)” 2004, „Foşnet de filă (cronici şi eseuri)” 2005, „Târziu de septembrie (poeme într-un singur vers)” 2005, „Cât mai sunt greieri (haiku)” 2005. Ultimele şapte volume au fost publicate la Editura Corgal Press, Bacău. Desigur, nu toate volumele poartă cu sine semnele unei reuşite totale dar exerciţiul literar l-a condus an de an către o maturizare a exprimării proprii, maturizare demnă de invidiat. Aşadar, putem considera că începutul anului 2006, sau dacă vreţi, odată cu anul 2005 – an al ultimelor sale apariţii – avem de-a face cu o viziune coerentă, încadrată de o estetică proprie a cărei esenţă, reamintesc, provine din dragostea către exprimarea lapidară a unor sentimente puternice. În stare să îmbine contrariile, Dumitru Radu reuşeşte să intre la fel de bine şi în pielea omului de ştiinţă dar şi în aceea a scriitorului ce are toate datele necesare de a se apropia de esenţele lirice puternice. Aşa cum singur afirma într-un interviu acordat criticului Constantin Călin în suplimentul cultural „Sinteze” (nr. 22, 5.11.1992), majoritatea eforturilor creatoare au fost îndreptate fie către haiku, fie către poemele într-un singur vers (ne mai aducem oare aminte de Ion Pillat ?): „În ceea ce mă priveşte, voi deschide un cenaclu (atelier literar) la Universitate, pentru ca tinerii să se poată informa mai larg despre această specie literară (istoric, estetică, interferenţe) şi s-o exerseze. […] Printre proiecte am, de asemenea, o lucrare de proporţii mai mari privitoare la un posibil cadru spiritual al haiku-ului românesc, un studiu despre prezenţa haiku-ului în opera unor scriitori români consacraţi şi ceea ce fac şi acum, colaborarea la publicaţiile culturale cu opinii şi informaţii ce pot contribui la stimularea interesului pentru haiku”. Aşadar, fără diplomă de profesor, „doctorul haiku” (fără intenţii peiorative) a reuşit să vindece multe traiectorii culturale.
Revenind însă la volumele sale, voi spune de la bun început că acestea stau sub semnul nobleţei provocată de simplitatea şi sobrietatea exprimărilor. Haiku-ul lui Dumitru Radu reuneşte cele trei genii ale universului:  omul, cerul, pământul (conform uneia dintre viziunile nipone). Aici, actul de cunoaştere empirică se identifică cu actul de cunoaştere estetică. Să nu uităm, de altfel, contribuţiile extrem de interesante şi originale pe care le-a adus şi pe plan internaţional cu privire la nuanţele „discursului” excelenţei haiku-ului clasic: Basho. Dintre articole voi menţiona acum măcar „Nuanţe temporale în haiku-ul lui Basho”, „Ispita cărării (poetica drumului în haiku-ul lui Basho)”, „Fascinaţia simplităţii (Karumi, principală coordonată estetică în creaţia lui Basho)”, „Discurs despre o floare (universul floral în haiku-ul lui Basho)”, etc.
Propriul haiku este învăluit, aşa cum era şi firesc, de o tradiţie literară cel puţin seculară; şi totuşi, de-a lungul volumelor sale, autorul nu ocoleşte şi formele moderne ale haiku-ului. Prin urmare, nu se urmăreşte întotdeauna numărul de silabe, lăsând tristihul să exprime necantonat certitudinile viziunii. Peste toate, rămâne fără doar şi poate, constanţa – privită ca dimensiune atemporală a artei. În general, „kigo”-ul, cuvântul care indică anotimpul, este extrem de sugestiv conducând către o stare a vidului. Acesta nu are însă acelaşi înţeles precum în cadrul european. El este purtător de „fiinţare”, e o realitate / entitate cât se poate de vie. Străfulgerarea emoţiei de o clipă, contravine discursului european uşor raţionalizant chiar şi în domeniul liricului. Mihai Anghel afirma despre autor într-una din prefeţele volumelor sale că face figura unui analitic convertit. Nimic mai adevărat. Trebuie însă privită această latură analitică având în fundal un alt fel de exprimare, o cu totul altă matrice a valorilor culturale.
Versurile sale sunt subsumate anotimpurilor, practic mersului firesc al vieţii care presupune ideea de ciclicitate. Tema este până la urmă una singură, aceea a destinului prin actul contemplării. Motivele sunt şi clasice – precum salcâmul, prunul, floarea de cireş ori liliac, satul, etc. dar putem găsi şi cuvinte specifice lumii contemporane – radioul, televizorul. Personal, nu găsesc utilizarea acestora ca fiind binevenită dar până la urmă exteriorul reuşeşte să comunice cu interiorul. Putem întâlni şi exprimări uşor pleonastice (cel puţin ţinând cont de semnificaţiile presupuse) precum „Han în răscruci” dar la nivelul viziunii unificatoare, totul se reechilibrează. Tristihurile nu par a fi nici pe departe, aşa cum greşit consider că a afirmat Victor Huiban, aluzii ecologice; de altfel, ar fi şi imposibil să fie aşa, cât timp haiku-ul nu este o poezie „cu program” – aşa încât însăşi ideea de aluzie contravine statutului său.
Lăsând la o parte micile nereuşite, afirm răspicat credinţa mea că haiku-ul semnat de Dumitru Radu va avea un cuvânt greu de spus pentru cei interesaţi. Spre exemplificare, îmi voi permite să citez câteva tristihuri şi voi încheia cu un poem într-un singur vers: „Frunze galbene – / deodată semaforul / le-nverzeşte iar.”; Ciutura veche / aduce din adâncuri / o zdreanţă de nor”; „Către amiază / câţiva nori târându-se / pe lacul în soare”; „O zi banală – / în locul perdelei / himera unui nor”; „Dangăt de clopot – / noi atât de departe / de schi şi credinţă”; „Neauziţi / primii fulgi se aştern / pe turnul cu ceas”; „O sihăstri-a verii, unde tăcerea-i stareţ” („Luminiş”).
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s