Eleonora Stamate – „Castelul îngerilor”

Eleonora Stamate – „Castelul îngerilor”
Deşi nu cunoşteam versurile Eleonorei Stamate, sunt bucuros că am găsit în lirica contemporană o voce care să încerce să se apropie atât de mult de marele filon religios. Prin urmare, registrul înspre care tinde vocea poetului (a mi se permite această formă de masculin !), este unul marcant pentru poezia contemporană care din păcate este dominată de plachete ce fac jocurile simţurilor. Am mai spus-o şi altă dată, cred că a venit momentul în care poezia să se ralieze inclusiv doctrinar la o nouă viziune care să îşi aducă aminte de tot ceea ce este armonios, care încântă ochiul. Deşi în ochii multora demodat, avem nevoie de acel palier al cuvintelor care deschid viziunea poetică. Noua modernitate ar trebui să nu pălească în faţa celor care nu mai au ce spune. Ei bine, Eleonora Stamate este una dintre vocile care se află pe un asemenea drum.
„Castelul îngerilor” este o meditaţie continuă ce trasează existenţe construite vertical. Întreaga poezie a autoarei stă de altfel sub semnul crucifixului. Cromatica folosită are rolul de a aduna prin semnificaţiile pe care le propune o gamă largă de sentimente. Citind poezia Eleonorei Stamate am avut sentimentul co-participării la o expoziţie de pictură în stil naiv, din ale cărei pânze am decupat filoane de candoare. Volumul pe care ni-l propune este fără îndoială una dintre scrierile ce vor rămâne în literatura noastră şi am întreaga speranţă că în timp se vor mai găsi voci care să întregească un asemenea tip de discurs.
Poezia autoarei aminteşte de Logosul prim, de acele spaţii ale purităţii depline în care sufletul se mişcă către bucuria totală. Cuvintele caută prezenţa celuilalt, doresc să rostească povestea unei lumi care se retrage în faţa barbariei. Tot ceea ce contează este oferit de modelul creştin înspre care se înalţă însăşi vocea eului liric.
Dincolo de cuvintele de laudă, aş reproşa Eleonorei Stamate un vag schematism. Mai rar, unitatea stilistică forţată a unui volum poate să arunce şi un semn de întrebare asupra abilităţilor de construcţie a mesajului poetic. Pe lângă altele, şi intuiţia îmi spune că nu e şi cazul autoarei de faţă. Totuşi, pe lângă multele aprecieri ce se pot naşte odată cu lectura volumului, nu am putut ascunde această mică pată umbroasă.
Revenind, ceea ce rămâne face obiectul chiar al unei discuţii de fond în literatura noastră. Unde au rămas asemenea rost(u)iri ? Pentru ce complicăm în mod voit şi adesea artificial limbajul ? Eleonora Stamate pare să se situeze de aceeaşi parte a baricadei. Mesajul său se înalţă către proximitatea hristică şi îşi conştientizează cititorul asupra unor coordonate ce altă dată compuneau fiinţa umană în chipul cel mai normal cu putinţă. Aş fi putut multe decupa din poeziile volumului dar am gândit această scurtă prezentare nu sub forma unei recenzii obişnuite ci mai mult ca o prezentare în haina imperativului. Fireşte, poate nu aceasta ar fi menirea unui cititor de texte literare, însă surprizele pe care ni le face literatura ultimilor ani sunt mai degrabă situate la nivelul formei. Şi atât !
Odată cu invitaţia la lectură, voi transcrie şi unul dintre poeme cărţii: „De mai uita, Doamne, / focul neistovit al cuvintelor / ţi-ar zidi ferestre aprinse / te-ar căuta în nemărginire, / şi, în modulaţii de curcubeu, / ţi-ar conjuga nervii suprimaţi / până la brâu. / Pierdută, m-aş lăsa pradă silabelor / Să mă vestească în rugăciune, / m-aş încredinţa orei rotunde / să te ascundă / în mine” („Ipoteza”).
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s