Emilian Marcu – „Mormânt în metaforă”

Emilian Marcu – „Mormânt în metaforă”
Exerciţiul de faţă fi-va unul mai ciudat măcar pentru faptul că nu a trecut prea mult timp de când în spaţiul aceleaşi reviste, Ateneu, semnalam apariţia unui alt volum de sonete semnat de ieşeanul Emilian Marcu. Cum spuneam, iată-mă reapărând la un interval de doar câteva luni cu o nouă recenzie Emilian Marcu la ultimul volum de poezii intitulat „Mormânt în metaforă”, editat de Princeps Edit în Iaşi. Nu ştiu cum aş putea justifica faptul că am ales atât de repede să mă opresc pentru a doua oară asupra domniei sale dacă nu aş fi avut certitudinea versului bine topit la inspiraţia muzelor. Iar dacă vorbim de sonete, maniera lui Emilian Marcu este de la depărtare clar recognoscibilă şi asta pentru că, de-a lungul unei adevărate cariere în lumea cuvintelor alese, autorul a ştiut cu ce să vină în faţă. Reamintindu-mi cele scrise cu prilejul volumului anterior, „Privilegiul giulgiului”, măcar pentru mine se naşte pentru un scurt moment teama ca nu cumva pe viitor poetul să se lase furat de un propriu tipar. Deşi nu s-a întâmplat încă, am vag sentimentul că pe undeva, în chip profilactic, autorului ar trebui să i se reamintească de către prietenii literari că nu are voie să cadă în propria pastişă. Spun asta deoarece mai ales acum e timpul când fiecare are imperios obligaţia de a se autodefini în lumea în care creează nu prin repetiţie ci prin alăturarea unor noi „priceperi stilistice” şi nu numai, care să se plieze în mod natural peste imaginea creatorului deja sedimentată în mintea cititorului său. Dar să nu se înţeleagă greşit: cu alte cuvinte, ce vreau eu să spun este faptul că acest ultim volum de sonete este parcă prea mult o prelungire a primului. La momentul lecturii  m-am gândit că poate este doar o efemeră părere dar când m-am gândit că ar fi cazul să stabilesc plusurile şi minusurile cărţii de faţă mi-am dat seama că aş fi apreciat şi reproşat în linii mari cam aceleaşi lucruri. Destul de aproape de această situaţie este lumea muzicală, acolo unde un artist poate să scoată un nou album făcând o distincţie simplă prin numerotare. Aşa cred că s-ar fi putut întâmpla şi cu Emilian Marcu.
Dacă îmi acordaţi încredere, cele spuse mai sus se pot vedea începând chiar cu titlurile celor două cărţi unde se dezvoltă cam aceleaşi câmpuri semantice: „Privilegiul giulgiului”, „Mormânt în metaforă”.
Şi pentru a nu cădea în desuetudine, eu însumi voi înţelege să nu repet care cumva judecăţile critice pe care le-am făcut data trecută. Ele pot fi consultate în numărul cu pricina. Resimt însă mereu nevoia de a clarifica: volumul pe care mi-am dorit să îl prezint este unul de ţinută. Este cu adevărat altceva într-o literatură în care cele mai multe versuri se învârt în paradigme verbale ori par dicţionare de argou. Emilian Marcu reuşeşte să ţină sus nivelul dar păcătuieşte prin faptul că nu aduce mai nimic nou în raport cu propriile sale scrieri deşi imaginile pe care le creează sunt de o feerie aparte.
Oricum, de neevitat pentru anul 2007 un sonetist neoromantic (încă nu mă dezvăţ să îl numesc aşa) care investeşte în poezie, cum e şi firesc, întreaga sa simţire.
„Mormânt în metaforă” e un volum ce sculptează în imaginarul cititorului chipuri de viaţă indivizibile. Versul autorului se zbate în propria sa fragilitate. De altfel, lumea închipuită este una de sorginte eterică prin care raza privirii leagă apariţii mai mult sau mai puţin răscumpărate din închipuire. Fluturii, cerul, privirea, pădurea dar până şi umbra ori ecoul se transformă în organe de simţ ale poetului.
Pentru raţiunile pe care le-am înfăţişat deja, consider optim să las câteva din versurile poetului să gireze valoarea discursului: „Palate reci ca gheaţa săruturilor moarte / Trist guvernează-ntinderi de ape în alint. / Biblioteci de pâclă de îngeri cercetate / Se lasă leneş duse în vechiul labirint. // Căderea în cascadă a vâslei de gondolă / Se-aprinde ritmic noaptea în lebede de vis, / Pairi şi regi fanatici adorm într-o consolă / Cum blând adoarme vinul în tainicul abis // Iar turnurile-n undă sunt numai tremurare, / Ecourile nopţii se-aud în peşti damnaţi. / În pescăruşi lumina aprinde-ntreaga mare / Oraşul, bivol negru, e apa-n care baţi. // Şi luna-n guvernare în reci şi triste clipe / De pescăruşi e dusă pe lungile aripe”. Şi încă un îndemn pentru a căuta cartea: „Pe trupul tău de tânără femeie / Emoţii tari precum parfumuri rare / Se-aprind uşor cum taina în moscheie, / Ca jertfa răsărind bland pe altare. // Tăcerea rănii clipa ţi-o supune, / Te-nchidă-n rouă şi-n blestem curat. / Bruma se-aprinde-n iederă şi-apune / Când lacrimile reci te-au fulgerat. // Pe trupul tău înzăpezit de teamă / Damnat mă las jertfit de-atâtea ori. / Emoţii crude precum umbra-n ramă / Ne regăsesc în tainicii fiori. // Se-aprinde bruma-n palme şi-n orbire / Pe trupul tău sfios se-ncheagă-un mire”.
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s