Emilian Marcu – „Privilegiul giulgiului”

Emilian Marcu – „Privilegiul giulgiului”
Corect ! Există cărţi pe care le citeşti din obligaţie, cărţi pe care le răsfoieşti, volume provocatoare prin titlu ori prin altceva, al căror aspect te atrage, cărţi pe care le cauţi de-a lungul anilor fără să le „dumireşti” urma şi aşa mai departe. Din fericire, sunt şi cărţi pe care pur şi simplu le întâlneşti, de autorul cărora nu ştiai prea multe (desigur, aceasta fiind o vină impardonabilă proprie), editate în condiţii apropiate de excepţional şi asta, culmea, la una dintre editurile ce sunt considerate drept provinciale. Şi asta pentru că mai există, slavă lui Dumnezeu, şi excepţii.
O asemenea carte este „Privilegiul giulgiului”, semnată de Emilian Marcu. Deşi suntem asaltaţi de tot felul de super succese editoriale, putem respira uşuraţi: Emilian Marcu nu e vreun templier deghizat în căutarea adevărului ori a Sfântului Graal deşi, cu o măiestrie deosebită, acesta scapă tiparelor obişnuite. Dar tocmai de aici provine „normalul” unui poet ajuns la vârsta maturităţii. Totuşi, din postura prinţului damnat la efervescenţa pulsiunilor, trecut înspre invariabilitatea unor înţelesuri concludente, Emilian Marcu şi-a născut poezia sub semnul unui neoromantism rar întâlnit în poezia română contemporană. Volumul de faţă adună un număr respectabil de poezii cu formă fixă. De altfel, din ce în ce mai utopică postura unui sonetist în plin secol XXI. Şi totuşi… Emilian Marcu se descurcă aproape exemplar ! Ceea ce îi lipseşte este o selecţie mai realistă a textelor şi poate o aşezare diferită a acestora în cadrul volumului. Până la urmă, asistăm ca prin magie la îngemănarea poetului cu iubirea, fie aceasta o idee-sentiment sau cuvânt purtător de formă vizibilă. De altfel, la orice nivel, cititorul înţelege că singura postură inteligentă de a participa la marele text al cărţii este aceea de a îmbrăca însăşi haina autorului. Poezia străbate drumul direct dintre cei doi actanţi; ea nu mai e interesată de reacţiile lectorului. Acesta este împins către exterior tocmai din nevoia autorului de a pune şi mai clar în evidenţă comuniunea extatico – lirico – filozofică la care (se) ajunge. Pronumele la persoana a doua, substantivele în vocativ sunt câteva elemente care „declanşează” doar la nivelul limbii substanţialitatea textelor. În subsidiar, elemente ce circumscriu tărâmul magic, în care pătrundem ca într-un quest sunt cele legate de spaţialitatea şi temporalitatea unor trăiri. „Ierburile de mătasă” coexistă cu „mantaua de floare”, dând contur „peşterii gândirii”. Până la urmă, le-am putea considera drept peisaje aparent contrare ce îşi regăsesc numitorul comun sub semnul trăirilor pure. Marea şi pădurea / muntele sunt cele două arene în care, la lumina lunii, sufletul poetului încearcă să facă un rechizitoriu existenţei.
Drumul pe care şi-l propune este unul al simbolurilor, o structură concentrică a re-reinterpretărilor. Tocmai din această pricină poezia lui Emilian Marcu este şi o poezie a codului ce are însemnele autenticităţii. Versul viguros al poetului girează într-un final ideea că o trăire de tip romantic nu este desuetă la început de mileniu trei ci ar putea, dimpotrivă, constitui una dintre puţinele alternative de a te raporta corect la problematica lumii. Luna rămâne punctul generator al unei forţe spaţiului nocturn. Sonetele autorului amintesc de forţa lui Eminescu şi totuşi rămân în afara „tiparului”. Emilian Marcu ar putea fi considerat un eminescian doar la nivelul gândirii poetice şi nu în ceea ce priveşte structurile lingvistice ce arcuiesc realitatea volumului. Probăm: „De umbra ta se clatină perdeaua, / Lumina-n sfeşnic tulbure mă vrea / Ca un blestem buimac ce-aprinde neaua / În care m-am retras, arzândă stea. // Mirarea ca o ghilotină pe privire / Tot cade-ncet supusă şi prea grea / Iarba-n orbite-nvaţă să respire / Cum blând respiră-n taină umbra ta. // În ea ca într-o oglindă de ivoriu / M-afund tăcut, supus şi fără rost / Lumina-n sfeşnic tainică e-n doliu: / Pe umbra ta sunt roua care-am fost. // În sens uitat ca-n misticele spaţii / De umbra ta m-aprind printre vibraţii” („De umbra ta se clatină perdeaua”).
„Privilegiul giulgiului” rămâne un volum unitar chiar dacă suflul agitat romantic apelează câteodată aparent inconsecvent la o imagistică ce dispune elemente dintre cele mai surprinzătoare. În ciuda unor mici repetiţii lexicale ce puteau fi evitate sau ale unor scurte disfuncţii prozodice consider că volumul de faţă este unic în literatura română contemporană printr-o modernitate în exprimarea unor cânturi în cheie romantică. A surprins, şi va surprinde Emilian Marcu prin versurile sale până când vreo istorie literară „cu mare greutate” îi va găsi o pagină şi pentru „versul” său. Corect ?
Până atunci, gândindu-mă la marea lui Turner, în aşteptare fericită, rostesc alături de poet: „Tăcerea mării moarte iubirii – este pază / Cum farul este pază şi bărcii în vâltoare / Când taie-n noapte clipa cu aşteptata rază / Şi-n pâclă marinarii se-mbracă şi-n ninsoare. // Bătaia clipei dară în ornice se-nchide / Cum se închid paingii în varul din pereţi. / Nisipurile toate dau buzna în abside / Şi-n tainice ecouri şi-n zborul din săgeţi” („Tăcerea mării moarte iubirii – este pază”).
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s