Eugen Uricaru – Cât ar cântări un înger

Cât ar cântări un înger
La sfârşitul anului 2008, lista de lecturi mi-a fost completată de un al doilea volum Eugen Uricaru care, din câte lasă să se înţeleagă site-ul Editurii Cartea Românească, ne va bucura şi cu alte apariţii ce vor continua, măcar la fel de fericit, mica „istorie a regăsirii”, atât ca neam, cât şi ca individ.  Dacă nu cu mult timp în urmă apreciam într-o cronică romanul „Supunerea”, cât şi revenirea firească a autorului mai sus menţionat în rândurile marilor romancieri ce nu şi-au depus încă armele, ei bine, de această dată, romanul ce continuă firul epic din „Supunerea” naşte mai multe întrebări. Marele plus al volumului despre care încercăm să vorbim acum – “Cât ar cântări un înger” – este acela că pare, prin construcţie ori prin metaforele ce se întrevăd, să îşi lase în spate autorul, în sensul că acesta, printr-o ştiinţă fascinantă de a-şi provoca ideile, dispare  aproape misterios din triada autor – personaj – cititor. Prin urmare, învăluit de mister, păşind prin fante de lumină, însuşi textul se reinventează ciudat, apelând la o magie cu totul specială. Sub lupă, tehnicile se pot inventaria, însă singura metodă reală de a nu suprima mesajul este aceea de a-l recompune într-un tot unitar. Textele romanelor formează cronica tăcută a unui destin potrivnic, e cronica unei fatalităţi ce şi-a întins aripile asupra Europei de Est pentru o perioadă destul de lungă. Dacă în „Supunerea” vedeam o aşezare orientată spre rigorile clasicismului, de această dată „inventarierea formelor Logosului” se întâmplă sub semnul metaforei totale. Eugen Uricaru se dovedeşte a fi un maestru în ceea ce priveşte uşurinţa cu care jalonează printre cutele timpului. Tocmai de aceea, deşi legăturile temporale sunt mai greu de urmărit, misterul se amplifică datorită acestei reţele de verbe foarte bine alese, ce trimit fiecare întâmplare sau personaj înspre „zona de intenţie”. În „Supunerea” autorul prezenta diferite acţiuni / evenimente; de această dată, verbele sunt mai puţin dinamice iar substantivele se lasă încărcate de înţelesuri abstracte. Dubla metafora a întunericului vs. lumină propune o alegorie amplă a timpurilor decăzute. Intuiesc, poate fals, că un posibil al treilea volum ar putea să se oprească cu mai multă acuitate asupra sentimentelor actanţilor, nu după reţeta unui roman de psihanaliză ci, mai degrabă, înregistrând efectele groteşti ale  regimelor totalitare.
Pe de altă parte, dacă în primul roman aveam de-a face cu o posibilă eroină, de această dată, regăsind aceleaşi personaje, atenţia nu se mai focalizează asupra acesteia, ci propune două figuri noi, ce nu fac parte din lumea obişnuită. Aflat în grija femeii, bătrânul Basarab Zapa are menirea de a-l proteja pe fiul acesteia, Cezar. Deşi îmi susţin afirmaţia din cronica anterioară conform căreia – „meritul lui Eugen Uricaru este acela de a nu aluneca în panta a ceea ce ar reprezenta normalul sau dimpotrivă, insolitul. Nu e un simplu «roman de existenţe». Personajele nu poartă de fapt vizibil stigmatul diferenţiator al răului iar ceea este bine are această calitate doar în virtutea uzanţei unei sintagme” – descoperim, atât în figura bătrânului cât şi în viziunile profetice ale copilului Cezar, şanse de a ocoli un destin potrivnic. De altfel, sunt singurii care „nu joacă” conform vremurilor.
Povestea e simplă dar spusă pe mai multe voci. Dacă vreţi, cu puţină îngăduinţă, putem considera că descoperim secvenţe ce fac trimitere la evenimentele primului volum. Din lipsă de spaţiu nu le voi numi dar maniera de a înfăţişa e benefică prin faptul că dialoghează peste timp ori spaţiu, ţintind exact către zona conotativului. Basarab Zapa se chinuie de-a lungul unor anchete stupide să moară liniştit, fără a mărturisi atrocităţile perioadei stalinist-comuniste. El este singurul care în trecut reuşise, prin intermediul unei expediţii în zona Nepalului să înveţe de la călugării locului cum „să se învăluie în întuneric”, ceea ce presupunea regândirea tuturor principiilor existenţiale. Era un misticism aparte, necunoscut europenilor. În timpul războiului mondial este trimis de către nemţi pentru încă o dată pentru a afla aceast teribil mister ce ar fi putut conduce către soluţionarea favorabilă şi rapidă a războiului. E interesant faptul că peste ani, anchetat de organele represive din ţară, lui Basarab Zapa i se cere să dezvăluie acelaşi secret. Fugind de întuneric, căutând lumina, bătrânul este realmente sprijinul tânărului Cezar – nimeni altul decât copilul născut şi nu făcut de către Petra Maier în lagărul Dalstroi 27. Dincolo de personajele deja amintite, sunt păstraţi din primul roman Teodor Grancea, figură emblematică pentru instituţia partidului comunist şi Neculai Crăciun, un ins dubios, care îi oferă sprijin lui Cezar şi mamei acestuia, aparent necondiţionat. Este unul dintre puţinii care ştie cum să îşi poarte masca răului. Menirea lui de a şterge trecutul din mintea oamenilor echivalează practic cu înrobirea acestora în „letargia sfârşitului continuu”. Ceea ce îl va speria către sfârşit este tocmai faptul că, la momentul oportun, conştientizează faptul că Basarab şi Cezar sunt cei de care ar trebui să îi fie cel mai frică. Din postura de torţionar, aflat faţă în faţă cu Basarab, Neculai Crăciun face greşeala impardonabilă de a-l întreba: „Ce-i între voi? Nu trebuia să le pronunţe numele: Petra Maier şi copilul Cezar. Ştia el prea bine despre cine este vorba. Poate Cezar i-a şi povestit despre apariţia lui în familie. Despre vizite, despre cadouri, despre faptul că maică-sa îl lăsa singur ca să meargă la restaurant cu el, străinul binefăcător. Sigur i-a povestit şi sigur l-a pus să-l pândească, să fie atent la ce spune şi la ce face. Moşulică era deşcă veche, avea ceva care-l făcea foarte sigur pe sine, poate un secret, sigur şi nepăsător. O clipă i-a trecut prin minte că secretul era chiar nepăsarea. Pusese o întrebare al cărei răspuns nu putea fi, în acea situaţie, decât unul singur. Singur şi simplu. Ar fi trebuit să răspundă «Nimic». Era ceva care venea de la sine. Altfel, ar fi trebuit să explice. Să explice ceea ce era de neexplicat nici pentru ei, nici pentru străini. – Viaţă. Împreună am rămas în viaţă. Ce altceva să fie ?”
Cred în continuare că mesajul lui Eugen Uricaru nu rămâne doar la nivelul unei mărturisiri alegorice; el se înfiinţează ca un discurs alternativ, ca un modus vivendi cu izul unei normalităţi transmutabile. Posibila valorizare a Asemănării, semnalată în titlu prin aşezarea verbului la condiţional-optativ, naşte aproape matematic o cale între deziluzia cotidianului şi lumina înspre care tinde fiinţa. Prin  urmare, şi acest al doilea volum poate fi considerat un exerciţiu de resacralizare a lumilor dintre noi.
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s