Eugen Uricaru sau încuviinţarea Logosului

Eugen Uricaru sau încuviinţarea Logosului
Nu văd cum aş putea să încep prezentarea unei cărţi de excepţie fără a-mi exprima faţă de Cartea Românească încântarea prilejuită de reapariţia volumelor ce poartă sigla prestigioasei edituri. Cu aspect deosebit, calitate de excepţie şi cu o politică editorială care să se axeze în principal pe autorii români de notorietate, întrevăd un succes, cel puţin pe termen mediu. Voi lăsa însă în grija lor aceste probleme, şi asta deoarece menirea rândurilor de faţă este cu totul alta.
Mai întâi de toate, să nu uit să formulez cu claritate identitatea „obiectului” asupra căruia m-am oprit: e vorba de romanul lui Eugen Uricaru „Supunerea”, apărut aşa cum spuneam, la Editura Cartea Românească, în 2006. Cu siguranţă, peste câţiva ani, se va vorbi cu multă consideraţie vizavi de această categorie a romanelor ce a cam lipsit prozei române contemporane. Dincolo de proza de tip parabolă ori de fluviile existenţelor înregimentate în aceeaşi ideologie, proza românească a dus lipsă cu adevărat de romanul critic-realist veritabil.
Iată că Eugen Uricaru a simţit pe undeva această lacună şi s-a încumetat înspre efortul de a scrie o carte cu totul specială prin problematica pe care o dezvoltă. S-a vorbit mult despre nevoia unei literaturi de sertar de calitate. Ei bine, romanul de faţă scapă inteligent şi de o asemenea catalogare. Dacă e să fim corecţi, a considera paginile „Supunerii” ca înregimentându-se într-o anumită formulă ar fi o judecată pripită, nelalocul ei. Materialul epic se întinde de-a lungul mai multor sute de pagini, ceea ce face din înşiruirea cuvintelor un conglomerat ce îşi dezvoltă diferite piste de interpretare. Dar ce e până la urmă romanul în discuţie ? Ei bine, e cronica tăcută a unui destin, e cronica tăcută a unei fatalităţi ce şi-a întins aripile pentru o perioadă destul de îndelungată deasupra Europei de Est. Povestea ce se desfăşoară în faţa cititorului este una a armonioaselor măsuri, aducând aminte de principiile romanului clasic. Eugen Uricaru se dovedeşte a fi un maestru în ceea ce priveşte uşurinţa cu care jalonează printre cutele timpului. Naratorul nu face altceva decât să probeze datele unui scriitor veritabil prin omniscienţa de care dă dovadă, alături de capacitatea cu totul ieşită din comun de a surprinde ideea unui „datum”, a unei fatalităţi. De altfel, eroina principală nu poate să facă pasul către orice întrupare a ideii de libertate. Nu există o luptă cu propriul sine decât în măsura în care toată atenţia va fi direcţionată către copilul său, Cezar. Cel din urmă nu face însă parte din ordinea firească a lucrurilor, deoarece are capacităţi neobişnuite de a prevedea viitorul. O asemenea situaţie era de neconceput într-o societate dominată de domnia flagelului sovietic. Meritul lui Eugen Uricaru este acela de a nu aluneca în panta a ceea ce ar reprezenta normalul sau dimpotrivă, insolitul. Nu e un simplu „roman de existenţe”. Personajele nu poartă de fapt vizibil stigmatul diferenţiator al răului iar ceea este bine are această calitate doar în virtutea uzanţei unei sintagme precum „ceea ce se cade”.
Povestea începe clasic cu imaginea lagărului „Dal’stroi 27”, acolo unde personajul feminin Petra Maier este azvârlită de isteria istoriei, fără a purta vreo vină. Lumea lagărului este uşor umanizată faţă de imaginile cu care cititorul literaturii de o asemenea factură este obişnuit. Şi totuşi ! Încă de la început se simte fatalitatea locurilor ce sunt încărcate în moduri tainice de malefic. Însăşi stăpâna absolută a lagărului, nacialniţa Mariam Bek ajunge să gândească realitatea dintr-o asemenea perspectivă. Ea înregistrează totul în termenii unei lupte surde înspre al cărei sfârşit nu îl găsim decât pe tânărul soldat care va plăti pentru nesăbuinţa de „a se fi uitat” către deţinuta Petra Maier. Aceasta se bucură de şansa pe care practic i-o acordă Mariam Bek şi părăseşte lagărul, fiind însărcinată. Mariam Bek nu face acest gest dintr-o minimă slăbiciune ci îşi are propriile calcule ce nu îi permit să îşi conceapă o existenţă în afara lui „Dal’stroi 27”: „Auzea vuietul surd al lagărului, un sunet pe care poate numai ea îl ştia, era respiraţia greoaie, întretăiată, acoperită la mici intervale de gemete, icnete, suspine. Parcă ar fi curs undeva, nu prea departe, o apă. […] Orice s-ar spune, lagărul ei era o maşinărie care mergea, care producea, care conta în şirul de ordine şi dispoziţii pe care Moscova le dădea câtorva sute de milioane de oameni. Pe ea şi pe lagărul ei se bazau atâtea lucruri cât nici nu-şi putea imagina un om de rând. Pe ea, pe alţii ca ea, pe lagărul ei şi pe toate lagărele de pe cuprinsul Patriei”. Este extrem de interesant cum autorul reuşeşte să gliseze între modurile de a gândi ale personajelor. Am putea considera că la nivel metatextual asistăm la rescrierea istoriei omenirii.
Odată ieşită din lagăr, Petra Maier conştientizează că viaţa în libertate nu este cu mult diferită faţă de ceea ce putuse întâlni în lagăr. Oamenii erau în mare parte croiţi după aceleaşi principii, erau purtătorii aceluiaşi sentiment al fricii generale ce culpabilizează dincolo de orice explicaţie logică. Cei cu care vine în contact sunt deopotrivă oameni ai sistemului, incapabili să treacă dincolo de convenienţe şi de manifestări impuse de politica grupului. În mod cu totul paradoxal, viaţa ei continuă în ciuda numeroaselor greutăţi. De fiecare dată, exact în momentul în care este pe punctul de a claca, cineva sau mai degrabă ceva, îi vine în ajutor. Personajele nu au neapărat trăsături de sine stătătoare – lucru imposibil ţinând cont de faptul că în maşinăria societăţii, ceea ce conta cu adevărat era numărul şi nu persoana. E cu certitudine o lume desacralizată care aduce uşor aminte de fatalitatea kafkiană. Petra Maier se izbeşte mereu de ceva şi nu reuşeşte decât să se auto-convingă de nevoia propriei existenţe prin băiatul pentru care a luptat atât de mult. Cezar adună tot ceea ce în mod normal ar sta sub semnul neobişnuitului. El este abaterea de la regulă; din câte ne arată naratorul este singurul care are acces nu neapărat la viitor, cât mai ales la adevăr. Suferinţa este coordonata firească a existenţei sale, o existenţă ce este îndulcită doar prin prietenia cu bătrânul ascuns în casă, prezenţă insolită ce aminteşte prin tainele firii de călugării ruşi, purtători ai energiilor necreate, de care Eugen Uricaru aminteşte la începutul romanului.
Perechea mamă-fiu experiază prin simbol imaginea Fecioarei cu Pruncul iar întreaga luptă purtată de Petra e un drept al firii. Autorul romanului nu îndrăzneşte mai mult şi poate tocmai această retragere a semnificaţiilor pe care textul le putea dezvolta ulterior face ca întreg romanul să sporească paradoxal în înţelesuri.
„Supunearea” e o cale. E calea către lumina ce străbate din afara scriiturii. Nu e însă şi calea lui Neculai Crăciun, personaj atins de umbra răului care îşi poartă la rându-i toate necazurile. Întrupare a imaginii celui ce lucrează sub acoperire, Neculai Crăciun aminteşte de mitul faustic. Îi propune Petrei să îşi schimbe viaţa însă este refuzat deoarece într-un moment de maximă sinceritate aceasta i se destăinuie: „Nu pot. Viaţa mea nu e a mea”. Să nu uităm de prezenţa pâinii care deopotrivă te poartă cu gândul către Cina cea de taină, acolo unde alfa şi omega s-au întrunit întru Chipul lui Dumnezeu. Pâinea oferită de Neculai este rod al putrefacţiei, apariţie miraculoasă de ordin material în ochii femeii dar totodată de ordin spiritual în ochii băiatului, singurul capabil de a pune oprelişte în faţa tăvălugului unei istorii blestemate. De altfel, ideea de bază a romanului ar putea fi legată de posibilitatea de a scăpa dincolo de acest cerc vicios, în care chipul răului ia forme relativ obişnuite. Să nu uităm: aproape simetric, imaginea lagărului revine odată cu cele câteva consideraţii ce permanentizează imaginea unei lumi claustrofobe. Aproape că nu mai contează cine vorbeşte în roman: „Dacă ai fost acolo o zi, un ceas numai, toată viaţa ta vei purta lagărul cu tine. Facem parte din aceeaşi lume şi tu şi eu. Eu care am păzit şi păzesc, pentru că dau ordine iar tu pentru că ai fost păzită sau mai eşti şi asculţi ordinele. Şi nu suntem singuri, jumătate din lume îşi duce lagărul cu sine oriunde s-ar afla, ca melcul casa. Casa ta e lagărul, dacă şi se va lua, vei muri. Iar dacă vei muri fără să ţi se ia, casa asta a noastră va rămâne, va împietri şi va rămâne veşnic”.
Mesajul lui Eugen Uricaru nu este unul al convenienţelor literare, istorice, religioase, politice. El face apel la umanitatea din noi, la acea fărâmă de sacru ce nu îşi permite re-imaginarea vreunui joc. Romanul se constituie într-un gest imperativ ce vrea să atenţioneze asupra ideii că fiinţa umană trebuie să plătească prin sacrificii nenumărate pentru a accede la libertatea şi adevărul ultim. „Supunerea” propune un exerciţiu al resacralizării lumii după valorile tradiţiei autentice la care autorul face referire de-a lungul cărţii, fiind totodată o carte de învăţătură în cinci trepte în urma cărora sufletul recompune firescul zilei dintâi.
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s