George Dorian Stănciulescu – „Oratoriul ispitelor”

George Dorian Stănciulescu – „Oratoriul ispitelor”
În 2005, la Editura Cristal – Concept, Iaşi, apare unul dintre volumele de versuri ce nu a atras, din păcate, foarte multe cronici în revistele de specialitate. Am însă în privinţa autorului certitudinea că ne vom mai întâlni şi înspre alte volume ce vor să vină şi asta deoarece substanţa poetică, argumentată printr-o trăire extrem asumată, denotă certitudinea unei zbateri lăuntrice ce îşi propune la nesfârşit re-lecturi ale propriei existenţe.
George Dorian Stănciulescu este interesat de ceea ce se află în spatele aparenţelor. Semantica propusă se combină uneori cu un stil deosebit, în timp ce principiile sintactice se transformă voit către un ludic al situaţiilor. Lumea percepută este una care presupune un senzitiv experiat la nivel ontologic. Asistăm la o defoliere a propriei existenţe, o căutare către arhetipuri, căutare a structurilor mitice care predefinesc existenţa. Tonul pe care mizează autorul este unul al paradigmei imperativului, al ultimatului, personal readucându-mi-l în memorie pe Friedrich Nietzsche cu al său „amurg al idolilor”. E o carte ce probează un stil sobru, cele „afirmate” conducând către problemele de fond ale existenţei. Tentarea limitei este una dintre temele care se întrevede în spatele cuvintelor în timp ce poetul pare a se situa a priori în singularitate. Reflecţiile thanatice dau măsura unui discernământ aflat într-un „sfârşit continuu” (dar nu în sensul propus de Ion Caraion cu privire la Bacovia).
Unul dintre poemele care conturează explicit eul aflat la graniţa dintre liric şi dramatic este „Dies Irae”: „Mulţi spun că vitriol am fost / şi adevărul poate fi acesta. // Mulţi spun c-am ars fără rost, / că sufletul şi trupul / l-am ciopârţit de bunăvoie”; aglomerând discursul poetic cu motive precum „lumea ca teatru” ori „lumea ca vis”, autorul pare a se sustrage cu dibăcie din registrul de rezonanţă manieristă, evitând barocul. Strălucirea provocată nu este una falsă ci e lumina unor ochi care „la capetele lumii […] vor sta să fie fanioane”. Mai departe, îl resimţim pe Eminescu din „Glosssă” ori partea finală a „Luceafărului”: „Omule, pentru care însemn prea puţin, / cu voie, fără voie, / călătoresc în tine. // Jale şi gheizere fierbinţi smintesc / fiorul primelor vibraţii. / Adevăratul spirit e duşman şi amintirii / şi pământeştilor cenuşi”. Dar deodată suntem aruncaţi către o altă zonă: „Răzbunătoarele trei zile / au devenit Eternitate. / Cu file răsfrânte, în ziua mâniei, / mă umplu de teama că un adevăr / în altul prea repede îşi trage tumultul”.
Şi iată cum, în jocul trist al focului, ideea continuităţii îşi păstrează locul de cinste deoarece în virtutea succesiunii semnficant semnificat şi prin reinvestirea semnificatului cu puterea semnificantului asistăm la o agresiune a spaţiului arhaic.
În general, versul lui George Dorian Stănciulescu e semnalul vitalităţii creatoare. O poezie de un tumult covârşitor, wagnerian, a cărei intratextualitate permite folosirea în titlurile poemelor a unor substantive pretenţioase ce ar putea conduce către un eclectism total. Exemple: „Penumbrator”, „Introitus”, „In memoriam lactanti”, „Ursita Deesă”, „Parafernaliile după Geodor”, etc.
Din punct de vedere structural, volumul propune două părţi: „Oratoriul: tragedii şi clipe din viaţa Marelui Repaus” şi „Ispitelor: ode, imnuri şi alte reverenţe”. Ambele sunt însă oglindirile aceluiaşi eu cuprins în moto-ul aşezat la începutul volumului: „În afara tragediilor sale, omul este aproape nul” (Remy de Gourmont). Deoarece, acum, „ciment din ciment, / arhanghelii mustesc în materie / rătăcind mintea sacerdoţilor / prin poezia transparentă a păcatului” („…secvenţe”), viitorul trebuie să se autosemnifice în virtutea unei re-(în)fiinţări: „… vor afla cândva / că trilul lor de azi va deveni / o rădăcină altcuiva, altundeva” („Introitus”).
În sprijinul multor afirmaţii voi închide această mică prezentare cu o parte însemnată din „Glorie”: „Poemul iese în curte fără mantie regală. / Ipohondria picură ceara / Pe cenuşiul pietrei graţiate de umblet. // Am îndrăznit. Mii de realităţi, mozaicate / Asaltează gândul cu hierograme ciunge. / Să-l izgonim din preajma versului / Cu energaeoni, cu logofeţi ai inefabilului / Cuvintele, îngeri inchizitori, au pulsul / Buclelor de auroră / Şi graba împodobită de avânt a unor amatori. // Am îndrăznit din nou. / Timpul îşi ridicase voaleta. Sacrificiu. / Şansa păşirii înapoi”. Ispită ?
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s