Gheorghe Macarie – „Barocul. Artă şi mentalitate în Moldova epocii lui Vasile Lupu”

Gheorghe Macarie – „Barocul. Artă şi mentalitate în Moldova epocii lui Vasile Lupu”
De-a lungul mai multor numere ale revistei ieşene „Cronica” am urmărit cu cea mai mare atenţie articolele semnate de Gheorghe Macarie în pagina 2, materiale referitoare la aspecte ale barocului românesc. Iată că acum sunt mulţumită celor de la „Cronica” dar fireşte, şi graţie autorului, în posesia unui volum cu totul deosebit atât ca tematică cât şi ca viziune ori cuprindere culturală. Puţini dintre cei apropiaţi de fenomenul cultural mai găsesc în imediat savoarea altor vremi sau dorinţa de a se opri măcar pentru o clipă asupra unor probleme de fineţe în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală pe anumite paliere ale Ţărilor Române. Din păcate, stăm pe zi ce trece mai curând sub semnul a tot ceea ce ţine de „macro”. Cine mai e interesat de nuanţe, de înţelegerea lucrurilor în detaliu ? Dacă se ştie cât de cât ceva, atunci superficialitatea capătă un aer cât se poate de natural.
Toate acestea nu sunt însă şi cuvinte care să circumscrie reuşita ieşeanului Gheorghe Macarie. Volumul îşi edifică cititorul vizavi de tot ceea ce înseamnă matricea culturală a unei întregi perioade dominate de orientările domnitorului Vasile Lupu (şi nu numai !). Uşor ciudat pentru majoritatea unui public nu îndeajuns familiarizat cu prezenţa elementelor baroce pe tărâmul ţării noastre, autorul îşi structurează volumul apărut la Editura Cronica începând chiar cu posibile accepţii ale termenului în spaţiul cultural românesc. Deşi datarea ridică destule probleme, s-a plecat de la ideea că în spaţiul european barocul cunoaşte „o perioadă de pregătire (1600-1630), urmată de o alta a barocului matur (1630-1670) şi o alta în care se disting, în paralel, barocul tradiţional şi barocul clasicizat (1670-1710). Cea de a doua perioadă a fost implicată în constituirea unui prim baroc românesc – cel al epocii lui Vasile Lupu”. Până la urmă barocul coexistă stilistic şi cu alte orientări printre care cea mai importantă ar fi rococo-ul. Aşa cum arată însuşi autorul, cea mai importantă problemă ar fi această cronologie barocă dificil de stabilit. Plecând de la ideea general acceptată că barocul înseamnă mişcare sau cel puţin determină aparenţa acesteia, Gheorghe Macarie reuşeşte să clădească o demonstraţie riguroasă, cu instrumentele unui profesionist rătăcit parcă din altă perioadă care, în ciuda timpului, se opreşte asupra fiecărui detaliu, conferindu-i importanţa cuvenită.
Prin urmare, cartea analizează diversitatea mijloacelor de expresie în sânul tuturor artelor ce se manifestă de-a lungul perioadei mai sus menţionate. Moldova epocii lui Vasile Lupu, deşi măcinată de tot felul de mişcări „subterane”, atrage prin ştiinţa cu care a ştiut să „aducă în dialog” diferite tonalităţi exponenţiale pentru Orient cât şi elemente venite pe linia barocului sarmatic polonez. Asistăm la apariţia unor adevărate puncte de forţă, joncţiuni ce vor fi pe mai departe generatoare pentru formule variate de expresie a fondului autohton – modelat după principii mai mult sau mai puţin împrumutate. Edificiile asupra cărora se opreşte cu rigurozitate sunt Mănăstirea Golia şi, în special, Trei Ierarhi. Fireşte, alături de aceste prezenţe, autorul aduce în ajutorul demonstraţiilor autoadmise şi alte biserici ori lăcaşe laice, de obicei din perimetrul apropiat Moldovei.
Încă din cuprins putem întrevedea structura unei lucrări cu caracter ştiinţific care urmăreşte nu să arate într-o manieră impresionistă ci să aşeze cadrul barocului cu priceperea şi instrumentele specifice istoricului cultural. Astfel, regăsim şase capitole – „Preliminarii la baroc”, „Un posibil baroc românesc al artelor vizuale”, „Arhitectura”, „Sculptura decorativă”, „Orfevrăria”, „Broderia religioasă”. Alături de acestea avem şi referiri directe la dihotomia dintre materie şi spirit, volumetrie, decor, fast, spectacol, uimire (meraviglia), grandios. Printre ele se plimbă ochiul încercat al autorului care îndosariază pe rând probe ce vor servi către final la imaginea barocului românesc. Poate cel mai dens capitol este cel referitor la arhitectura Trei Ierarhilor. Aici, este analizată valoarea simbolică dar şi cea exclusiv estetică ori decorativă a ornamentelor de piatră. Autorul are punct de sprijin şi mărturiile aduse direct din epocă prin intermediul textelor cu caracter memorialistic ale lui Miron Costin, I. Neculce, Paul de Alep, Cornelio Magni, A. Raffet, Lecomte de Nouy, etc. Este recreată în fapt întreaga atmosferă, cititorul fiind purtat odată cu prezentările autorului într-o lume generată de ostentaţia privirii.
Un alt plus al cărţii de faţă este dat de bibliografia bogată consultată ori de ilustraţiile care vin în ajutorul cititorului nefamiliarizat cu cele aduse în discuţie. Singurul lucru ce personal m-a nelămurit este marcat de apariţia pe coperta I a menţiunii „Volumul I”. Nicăieri, în vreo notă a editorului ori a autorului însuşi nu suntem lămuriţi ce îşi propune al doilea volum şi când am putea întrevedea apariţia acestuia. Cu toate aceste, la urmă, rămâne sentimentul unei cărţi obligatorii nu doar pentru specialişti ci şi pentru publicul larg interesat de aspectele de deschidere pe care le-a îmbrăţişat arta şi societatea românească de-a lungul propriei dezvoltări.
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s