Gheorghe Macarie – Barocul în Moldova. Noi interpretări

Barocul în Moldova. Noi interpretări
Cu ceva timp în urmă, prezentam cu mare plăcere o carte aparte. Nu era o reeditare, nu era vreun succes străin, nici vreun bestseller apărut şi deja epuizat peste noapte. Dar era o lucrare pe care o aşteptasem cu mult interes, ce în prealabil îşi găsise deja o altfel de „cutie de rezonanţă”, şi anume paginile revistei ieşene „Cronica”, acolo unde, pentru mai multe „episoade”, fuseseră publicate câteva fragmente – sinteză. Ulterior, va apărea la Editura Cronica un prim volum din ceea ce avea să se intituleze „Barocul. Artă şi mentalitate în Moldova epocii lui Vasile Lupu”. Desigur,     l-am citit pe nerăsuflate. Într-o scurtă paranteză îmi voi explica si interesul. În anii studenţiei am fost atras de câteva cursuri ce au tratat diversitatea barocului în literatura europeană fiind preocupat, alături de un grup de colegi, în special de inflexiunile ce le-am putut descoperi în operele literare ale unor scriitori mai puţin ataşaţi acestui mod de a fi, alegerea fiind făcută la acea dată după criterii în principal subiective ce nu se vor justificate aici. Pe de altă parte, uşoara pedanterie a profesorului de literatură comparată, împletită cu mici ezitări când autoprovocate, când ieşite din grotescul situaţiilor „din sală”, m-au făcut de-a lungul timpului, în mod ciudat, să fiu mult mai interesat de barocul Ţărilor Române. Dincolo de puţinele lucrări care figurează în orice bibliografie ce se respectă, în ciuda unor evidenţe de-a dreptul fascinante, frizând paradoxul, despre arta Ţărilor Române nu am găsit informaţii complete şi îndeajuns de articulate. Tocmai de aceea, la momentul apariţiei volumului mai sus amintit, am asimilat informaţiile aduse de universitarul ieşean Gheorghe Macarie, având discernământul că asist la crearea unui nou mod de a gândi. Ulterior, cu norocul celui mângâiat de voia cea bună a destinului, l-am şi întâlnit pe autor care, spre surprinderea mea, era plămădit din lutul bun al oamenilor îndrăgostiţi de ceea ce fac. Uşor boem dar fără a afişa morga profesorului universitar la modă, având o vorbă caldă ce te invita la urmărirea minuţioasă a ideilor, a început să îmi explice câteva tuşe ale aşa-zisului proiect, ce se lega de o altă accepţie a termenului baroc, cel puţin pentru spaţiul românesc al artelor. Deşi rândurile de faţă îmi sunt prilejuite de necesitatea unei cronici, mă voi abate de la reguli (cred ca s-a şi putut observa acest lucru !) pentru a-mi descoperi şi curiozitatea normală pe care am manifestat-o în urma acestei întâlniri. Întrebând (după cum îi şade românului) în stânga şi în dreapta, procedând mai puţin profesionist, am aflat imediat de la mai mulţi ieşeni de cunoştinţele vaste ale profesorului dar şi despre, mai valoros poate, abilităţile acestuia de a le pune în practică – atât în sala de curs cât şi în excursii pe care le organiza alături de masteranzii domniei sale. Şi, întrucât nu-mi fu dat să aud şi lucruri potrivnice, eu m-am declarat pe de-a-ntregul interesat de ceea ce poartă semnătura Gheorghe Macarie. De altfel, mascând această bucurie, ceva mai „tehnic” şi mai rece, am încredinţat paginilor Ateneului o recenzie la primul volum al cărţii despre baroc.
Iată însă că sfârşitul lui 2008 vine cu multe surprize. Într-o ordine mai mult sau mai puţin ancorată în ecuaţii personale, voi avea cel puţin trei cărţi pe care le-am aşteptat: o antologie Ovidiu Genaru (deşi încă neapărută), Marea istorie critică a lui Manolescu (vă rog să îmi permiteţi un asemenea supratitlu) şi continuarea firească a celor iniţiate de Gheorghe Macarie. Şi asta deoarece cu puţin timp în urmă a apărut, de această dată la Tehnopress, Iaşi, lucrarea aceluiaşi Gheorghe Macarie „Trăire şi reprezentare. Barocul în artele vizuale ale Moldovei secolului al XVII-lea”. Având dimensiuni impresionante, nefiind o simplă continuare a primei părţi ci pur şi simplu constituind rescrierea întregului volum de informaţii, cartea se autorecomandă ca fiind cea mai fericită lucrare dedicată barocului de factură răsăriteană în timpul domniei lui Vasile Lupu. Teza ce se vrea a fi demonstrată este aceea a unui baroc moldovenesc autentic, în ciuda unor influenţe puternice, evidente, ce s-au manifestat atât dinspre partea occidentală, cât şi dinspre teritoriile estice. În centrul tuturor se află figura atotstăpânitoare a lui Vasile Lupu, cel care este considerat pe bună dreptate un conducător ce a înţeles forţa artelor şi necesitatea schimbării unor mentalităţi dar care, pe de altă parte, s-a dovedit a fi un nefericit strateg militar. Din pricina acestui neajuns, barocul ce s-a cristalizat în această perioadă şi-a găsit şi propria „decadenţă”, nemaifiind susţinut cu un succes asemănător şi de cei ce au urmat lui Vasile Lupu. Treptat, Ţara Românească va fi cea care va continua să împrumute iar mai apoi să topească pentru a construi în mod propriu lucruri ce ţin de o materialitate a barocului.
Demnă de toată încrederea, oferind informaţia aproape în manieră exhaustivă, dar evitând manierismul, cartea se bucură şi de girul academicianului Răzvan Theodorescu: „Am avut bucuria să constat că aceste preocupări pentru cunoaşterea unui baroc «protonaţional» – cum este el denumit în istoriografie – în mod special în ceea a speciei sale moldave, sunt luminos întreţinute, în ultima vreme, de cărturarul ieşean Gheorghe Macarie. Aş adăuga că judecata mea pozitivă asupra-i s-a cristalizat mai ales când i-am cunoscut exemplara analiză pe care a făcut-o acelei paradigme a barocului din epoca vasiliana care este biserica fostei mânăstiri Trei Ierarhi din capitala Moldovei”.
Salutul lui Răzvan Theodorescu vizează atât pasiunea demonstrată de cărturar de-a lungul unei perioade considerabile de timp, cât şi ştiinţa aşezării în context a aspectelor descoperite.
Revenind propriu-zis la cuprinsul cărţii, în ciuda subiectului ales, observăm că structura este una simplă, determinată de logica unui discurs de tip argumentativ. Astfel, pentru a-şi pre-motiva cititorul, Gheorghe Macarie găseşte necesar, deloc deplasat, să stabilească „Preliminariile la baroc”. Această primă parte este urmată imediat de „Un posibil baroc românesc al artelor vizuale”. Aici, datorită multiplelor exemple, cât şi modului calculat de a le utiliza, i-aş reproşa autorului cuvântul „posibil”. Aşa cum am lăsat să se înţeleagă, unghiul din care este privită epoca lui Vasile Lupu conţine suficiente motive de a reitera certitudinea unui mod de a crea diferit, într-un spirit ce combină în spiritul baroc elemente autohtonizate. Apoi, pe rând, întră în scenă „Arhitectura”, „Sculptura decorativă în piatră”, „Simboluri şi numere”, „Pictura”, „Grafica de carte”, „Orfevrăria”, „Broderia religioasă”. În faţa concluziilor este aşezat capitolul ce stabileşte cu acurateţe asemănări, posibilităţi de diferenţiere dar şi puncte de tangenţă între Orient şi Occident. Cartea este întregită şi printr-o bibliografie ce poate oricând să reconstituie punct de plecare pentru domeniul barocului, de ilustraţii aferente fiecărei modalităţi de a crea, cât şi de concluzii redactate atât în engleză, cât şi franceză.
Capitolul „Un posibil baroc românesc al artelor vizuale” este cel care practic deschide orizonturile cercetării. Jalonând printre prejudecăţile formelor consacrate pe plan european, depăşind clişee manieriste, Gheorghe Macarie se îndreaptă către delimitarea unui autentic baroc românesc, având drept exemple Trei Ierarhi şi Golia. În fapt, prima perioadă a barocului românesc ar fi desemnată de începutul domniei lui Ieremia Movilă (1595). De altfel, „Trei Ierarhi este o prima capodoperă integrală a barocului românesc, înţelegând prin această nu arhitectura edificiului, îndatorată configuraţiei autohtone tradiţionale, cât decorul exterior şi interior al acesteia, sculptura decorativă exterioară şi interioară în piatră şi marmoră, sculptura în lemn a mobilierului, măiestria aparte a broderiilor şi orfevrăriei religioase”. În subcapitolul „Materie şi spirit” e foarte bine prinsă modalitatea artelor de a tranzita dinspre clasic ca marcă a domnului Ştefan către Golia lui Vasile Lupu. Apoi sunt inventariate cu acribie sursele unor materiale dintre cele mai fine, ce se găseau ori la un capăt, ori la altul al lumii. Astfel, India, Polonia, Turcia, Germania, părţi ale actualului teritoriu ucrainean ori Rusia, ţinuturi caucaziene, Armenia, toate sunt deopotrivă posibile puncte de plecare pentru artificialitatea unei lumi eclatante.
Mai multe aspecte se întâlnesc în armonii uşor bizare: tactilul, dimensiunea, decorul cu ale sale ornamente, fastul sunt ingredientele unui spectacol grandios ce neapărat trebuie să producă uimire (meraviglia). Unul dintre meritele de necontestat este pentru autor acela de a fi surprins importanţa mişcării în cadrul mai multor arte. Revenind la arhitectură, se constată că Vasile Lupu continuă în bisericile mai modeste linia enunţată de Miron Vodă Barnovschi. O certitudine este aceea că nu orice biserică ctitorită în timpul lui Vasile Lupu este o Golia dar împreună vor propune o serie de trăsături comune. Cele mai importante aspecte se leagă de planimetria edificiilor ecleziastice, mai ales de o unificare vădită a spaţiului liturgic prin eliminarea peretelui dintre naos şi pronaos. Un alt element de o importanţă aparte este fortificarea acestor edificii. Capitolul fascinant este cel dedicat sculpturii decorative în piatră. O întreagă semiotică a dantelăriei este rostuită în terminologie de specialitate dar prezentată cu răbdarea unui profesor ce îşi cunoaşte misia. Dacă capitolul dedicat picturii este uşor evaziv, nu din pricina autorului ci a restaurărilor neprofesionist întreprinse, totuşi sunt teoretizate mutaţii interesante care includ descoperirea omului, în sensul în care acesta iese din categorialul hărăzit de vehea pictură bizantină, căpătând astfel corp, implicit o valoare proprie (a se vedea măcar portretul votiv a zugravului Iosif Pospeev). Deşi mai scurte, excelente capitolele despre grafica de carte (cu accente pe munca lui Varlaam), despre orfevrărie (figura principală – cădelniţa cu turn gotic) ori despre broderia religioasă, acolo unde, „din simbolic – monumentală, prin viziunea subiectelor şi personajelor divine, broderia devine fastuos -decorativă; fiorului sacru i se vor substitui, prioritar, rezonanţele laice”. O carte ce ne vorbeşte despre o capitală complexă cu un imaginar aparte. O capitală a artelor.
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s