Gheorghe Neagu – “Tarantula”

Gheorghe Neagu – “Tarantula”
Extrem de interesanta aparitia volumului semnat de Gheorghe Neagu la Editura Zedax din Focsani. “Tarantula” este titlul simbolic pe care scriitorul îl apropie de realitatea fictionala a romanului. Iata ca, si în contemporaneitate, paginile de istorie pot reveni mai putin fortat în atentia celor apropiati cartii si nu se mai supun unor clisee adormite ce trezeau mai degraba repulsie sau în cazuri si mai ciudate forme “patriotarde” ale discursului ce vizau fara voie impardonabilul.
Asadar, “Tarantula” scapa în mod fericit în fata posibilitatii unui discurs mort înca de la început. Este meritul lui Gheorghe Neagu de a fi simtit posibilitatile simplitatii si de a nu se fi pierdut în labirintul textului. De altfel, undeva la granita dintre realitate si fictiune, dintre firesc si nefiresc, se “acompaniaza” personajele ce vor înfaptui istoria cartii. Simplitatea exprimarii si constructia atent dozata, respectarea firescului momentelor actiunii fac din cartea în discutie o lucrare la care, sunt convins, se va reveni. Nu ma voi referi aici la respectarea adevarului istoric pentru ca pâna la urma, la sfârsitul lecturii, ai certitudinea ca ai parcurs pagini despre adevar în general, despre curaj ori pagini despre mecanismele decaderii. Peste toate, în timpul lecturii, nu ai cum sa nu îti aduci aminte de marile romane cu subiect istoric ale lui Sadoveanu iar punctele de tangenta dar si cele ce fac diferenta se instaureaza ca niste jaloane pe care e necesar a le defini. Astfel, însusi cadrul de început trimite la primele pagini din “Fratii Jderi”, exemplele putând lesne continua.
Romanul este structurat în zece capitole de întindere aproximativ egala care prezinta momentele încâlcite ale domniilor lui Roman si Stefan. Alaturi de acestia, galeria personajelor este completata de câtiva voinici români ale caror tuse se întrevad poate nu atât prin caracterizarea facuta de autor cât mai ales prin continutul (adesea taios) replicilor. Pasajele în care sunt înfatisate vesmintele ori pur si simplu creionate elemente de fizionomie ramân sa se aseze sub atotputernicia altor mijloace artistice exceptând în cele mai multe din cazuri descrierea. Miezul romanului este în mod curios mai mult un amestec de procedee ce tin atât de textul narativ cât si de textul dramatic. Practic, dialogul este unul viu; nu gaseste rastimpul necesar de a defini aspecte ce tin de minutiozitate ci curge în viteza anuntând, enuntând si clarificând substanta epica. Aceasta tendinta de a dramatiza textul conduce pâna la urma si catre o dinamizare a actiunii iar cititorului îi sunt desfasurate în fata ochilor scenele cu o viteza ametitoare. Nu exista loc ori moment de a reflecta ci, precum într-un carusel ametitor, asisti fara putere la derularea imagistica. De altfel, fraza lui Gheorghe Neagu nu este una lunga ci mai degraba presupune doua-trei propozitii urmate imediat de replicile scurte si adesea taioase ale personajelor. Am convingerea ca înca de la început autorul nu si-a propus o epopee ce ar fi presupus probabil si o cu totul alta scriitura ci a încercat în mod absolut fericit sa surprinda exact câteva din framântarile existente la curtile voievodale. Si totusi, aceste frânturi de existenta, dau marturia unor mentalitati deosebite care ar trebui recuperate si în prezent. Acestea sunt figurile care au avut demnitatea si priceperea ca împreuna cu polonezii, ungurii, etc. sa opreasca “tarantula” – semiluna – din înaintarea nimicitoare împotriva crestinatatii.
Volumul lui Gheorhe Neagu nu îmbraca nici haina fortata a alegoriei, nu îndosariaza nici existente ci mai degraba contureaza tipuri atitudinale în maniera cea mai simpla si mai normala, cumintenie care conduce catre secretul unei reusite.
Din pacate, aspectul exterior al cartii lasa mult de dorit si contrasteaza evident continutului. Greselile de tipar, lipsa unei corecturi avizate pricinuiesc adesea momente penibile în actul lecturii. Cititorul mai putin exigent fata de forma textului îsi va gasi totusi motivatia lecturii pe parcurs cât si spre sfârsitul romanului, odata cu satisfactia de a fi fost partasul naratorului la “urzirea” istoriei.
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s