Harry Bar-Shalom – “Muzicantii au parasit orasul”

Harry Bar-Shalom – “Muzicantii au parasit orasul”
Nu va ascund faptul ca alegerea pe care am facut-o de data aceasta a fost posibila si pentru faptul ca, din momentul vizionarii, cu greu am putut sa uit un film precum “Pianistul”, o productie care prezenta istoria supravietuirii unui evreu în ghetourile Varsoviei, istorie as spune chiar fabuloasa deoarece se distanteaza categoric de felul abrupt, programatic în care am fost fortati sa citim Holocaustul. Putine sunt prin urmare asemenea reusite artistice în care îl regasim pe autor preocupat de reusita îmbinarii firesti dintre regulile estetice si evenimentul istoric. Tocmai din acest motiv am înteles filmul respectiv drept o inventie spectaculoasa în ochii celor care au un discurs încarcat din start de vitriol si neputintele dialogului.
Cartea lui Harry Bar-Shalom – “Muzicantii au parasit orasul” – se înscrie fericit în rândul operelor care cunosc alchimia adevarului. Însusi felul netensionat în care curge fraza demonstreaza faptul ca autorul a avut din fericire inspiratia de a ierta într-un fel istoria. Textul recreeaza un spatiu al amintirii care are datoria când sa îsi surprinda cititorul , când sa îl lase sa reflecteze asupra unor posibile experiente asemanatoare. Nu cred ca voi comite vreo greseala daca voi spune ca acest text face parte din literatura gandirii arestate, întelegând de data aceasta o înlantuire voita a acelui aspect definitoriu pentru om: nationalitatea sa. Prin urmare, scriitorul ne prezinta o încarcerare de natura exclusiv psihologica ale carei efecte probabil ca înca mai chinuie memoria naratorului.
Rândurile reparcurg traseul unei vieti, de la cea mai frageda vârsta ce are drept corespondent în planul evenimentelor istorice aproximativ sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial si pâna la momentul în care Harry Bar-Shalom reuseste sa paraseasca Romania în drumul sau catre tara mama – Israel. Între aceste doua momente ramân inventariate zbaterile personajului care continuu îsi provoaca destinul sub o forma sau alta având drept tinta finala purificarea fizica. Momentele importante din viata copilului, adolescentului ori maturului sunt prezentate succint, cu un pragmatism bine venit care confera textului fluenta si spatialitate. De altfel, într-un joc mai mult sau mai putin regizat, cititorului îi este creat teritoriul unei libertati de invidiat. Nu este nici pe departe sufocat de încercarile prin care trece personajul ci mai degraba invitat sa ia aminte, sa înteleaga capriciile istoriei. Tocmai acesta cred ca este si meritul de necontestat al autorului. Scenele romanului restabilesc un echilibru între carnal, evenimential si continua redescoperire a tintei: plecarea catre tara mama. Criza economica ce survine razboiului, momentele dificile prin care trece elevul, înlaturarea personajului din rândurile studentilor sunt tot atâtea puncte de interes care intradialogheaza în cadrul romanului si dau marturia imbecilitatii unui regim. Figuri dintre cele mai anoste reusesc în viata alegând fie drumul ocolit, lipsit de primejdii, fie compromisul cu puterea în urma caruia apar actele de turnatorie. Figurile parintilor sunt singurele care reasaza galeria personajelor în categoria firescului. Pâna si prezentele feminine sunt parca încarcate de malitiozitatea existentei. Daca îmi este permisa aceasta barbarie lingvistica, totul se înscrie într-un firesc al nefirescului prezent într-o Românie a non-valorii.
Figura scriitorului este pâna la urma cea a unui sentimental, pozitie oarecum surprinzatoare – asa dupa cum am aratat înca de la început. Memoria este invadata de linistea strazilor, de gradinile publice care prilejuiesc momente de relaxare. De fapt, spatiile sunt adesea voit golite de prezenta umana fara ca autorul sa propuna explicit o anumita concluzie. Totusi, catre final, în clipa în care are toate actele oficiale – ce îi fac visul din adolescenta posibil – Harry Bar-Shalom îi taxeaza pe cei care au înlesnit nefirescul: “E ciudat, dar nu-mi pot lua ramas bun decât de la râu, de la castanii strazii si de la pietrele de granit ale caldarâmului. Nu-i nici un om de care sa ma despart cu adevarat, din adâncul sufletului”. Asa cum de altfel am afirmat, tonul aspru este reechilibrat imediat peste numai câteva fraze, atunci când autorul gaseste de cuviinta sa explice metafora din titlu si sa aseze într-o relatie de simetrie România comunista cu valurile postbelice ale emigrantilor evrei. Note sentimentale închid efortul unei existente îndosariate în paginile acestei carti care propune un discurs în sfârsit credibil în totalitate referitor la drama evreiasca: “Muzicantii au parasit orasul. Mâine voi porni si eu pe urmele lor. Aici vor ramâne, pentru o vreme, doar instrumentele cu coardele plesnite: case cu usi sparte, ziduri crapate, acoperisuri cascate spre cer…Iar într-o zi vor muri si ele, siruri-siruri, în picioare !”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s