Horia Roman Patapievici – “Discernamântul modernizarii”

Horia Roman Patapievici – “Discernamântul modernizarii”
Recunosc, am mizat la începutul formarii mele (care sper sa nu fi ajuns la vreun sfârsit nedorit) pe câteva nume. Miza era totala dar acum am certitudinea ca nu mai las timpul sa hohoteasca în râsu-i grotesc. Dincolo de cautarile mai mult sau mai putin normale, dincolo de întreaga problematica care se desfasoara, fie haotic fie respectând firescul unei ordini cu voie stabilita, am ramas alaturi de câteva chipuri vii. Nu mi-a placut în exces cuvântul “model” dar trebuie sa avem în vedere idea unei atitudini corecte sau a unui stil de viata care sa plece de la reafirmarea identitatii oarecum pierdute. Asa cum am afirmat, prima lectie mi-am însusit-o cu constiinciozitate: în primul rând e omul, apoi vine cartea. Daca vreti, e un altfel de “political correctness”. Iar numele care-mi vin în minte sunt cele ale lui Dumitru Staniloae si Horia Roman Patapievici. Acest preambul larg mi s-a parut necesar deoarece cartea despre care am sa va vorbesc nu e o simpla invitatie la lectura ci se transforma într-o forma de obligativitate, într-un act civic asumat.
Editura Humanitas are “stiinta” de a scoate pe piata ideilor (si) carti care vor lasa urme în formarea identitatii atât de des invocate. La timpuri în care diferenta dintre clasic si modern este redusa catre perechi hilare opozante, când dialogul nu mai respira aerul normalitatii, fiind sufocat de însiruirile bufonului, cartea lui Horia Roman Patapievici – “Discernamântul modernizarii” traseaza în chip ordonat evolutia unui sentiment constientizat si care trebuie valorificat. Volumul este alcatuit din sapte conferinte tinute în locuri diverse dar care iata, circumscriu o notiune atât de vaga în zilele noastre precum cea de modernitate. De fapt, procesul este schitat din mers. De notat forma celui de-al doilea substantiv din titlu ce atentioneaza asupra “continuitatii în devenire”.
Cele sapte alocutiuni saboteaza superficialul lumii automatizate în care traim iar titlurile textelor denunta explicit tintele avute în vedere. Suntem înauntrul unei existente în devenire paideica iar dialogul se produce nefortat. În timpul lecturii îti dai seama ca Patapievici îti raspunde întrebarilor nerostite si riguros te conduce în haina discursului argumentativ catre constientizarea acelui modern înteles. Nu e nimic trucat; mai mult decât atât, prima conferinta explica mentalitatile diferite a doi oameni ce provin din parti diferite ale lumii: bunicii autorului. Civilizatia taraneasca nu exclude în nici un caz elementele ce tin de modernitate dar aceasta este perceputa diferit, în functie de locurile din care cei doi provin. Prima conferinta are mai mult rolul unor preliminarii care sa pregateasca întelegerea “apropiata”. În cea de a doua conferinta este de discutat asupra conceptului de “identitate tare”. Concluzia capitolului este aceea ca identitatea nu este un simplu accesoriu ci o conditie sine qua non a individului care accepta pluralismul de expresie.
Neputând sa aduc în discutie tot volumul, ma voi opri acum la cea mai importanta conferinta, la inima cartii, cea în care Patapievici stabileste coordonatele conceptului de modern – “Despre faptul de a fi modern”. Autorul propune o stare în care personal ma regasesc: cea a “modernului tulburat”. În postura modernului tulburat, îti vei pune întrebari cu privire la moralitatea ori utilitatea Revolutiei franceze (vezi Edmund Burke); vei reconsidera valoarea traditiei, deoarece “Toate achizitiile modernitatii clasice […] au fost realizate nu în virtutea noutatii, ci în virtutea rationalitatii. Toate achizitiile modernitatii recente sunt realizate nu în virtutea rationalitatii, ci în virtutea noutatii. […] Modernitatea recenta nu este decât înca o data modernitatea clasica, dar una scapata din frâu, lipsita de cenzura discernamântului”. Asa cum e normal, “modernul tulburat are reactia conservatoare de recul, întrebându-se ce se pierde atunci când, prin adoptarea cutarei noutati, ceva se câstiga”. Din pacate, modernitatea lumii de azi propune preeminenta spiritului stiintific (prost înteles) asupra spiritului de discernamânt, de unde efectul imediat: cultura umanista devine recesiva în raport cu cea stiintifica.
Dincolo de toate, repet: o carte de bun simt care mi-a reamintit de libertatea totala (din cadrul ortodoxiei) de care vorbea si parintele Staniloae. Apelul la traditie, respectând modelul modernizarii prin “altoire” – cum zicea însusi autorul depaseste falsa problema a opozitiei dintre generatii. Sa fii modern ? Nu o necesitate formala, ci un mod autentic de a trai. Aveam nevoie de un asemenea discurs. Cartea nu vine din partea unui filozof ci autorul se erijeaza în postura de “specialist al mentalitatilor”, de “diriguitor al ideilor”. În momentul de fata pare a fi vocea autentica !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s