Interviu Al. Husar

Interviu Al. Husar
M.M.: – Marturisesc de la început ca doresc sa evitam discursul fortat, sobru, definitiile academice cu pretentia de exhaustivitate. Drept pentru care, tinând cont de continua dumneavoastra preocupare în domeniul esteticii, v-as întreba simplu: ce s-ar mai putea întelege astazi prin “categorie estetica” ?
A.H.: – Ma ocup într-adevar de domeniul esteticii de mult timp. I-am avut profesori la Universitatea din Bucuresti pe Tudor Vianu, Mihai Ralea, o perioada în care estetica era în apogeu. Am prin urmare o perspectiva suficient de clara. N-as putea sa neg însa faptul ca printre categoriile filosofice, cele ale esteticii sunt cele mai largi, mai lipsite de contur. Toata lumea stie ce e arta, dar nimeni nu-i poate da o definitie exacta. Termenii acestia nu pot fi circumscrisi matematic sau cu instrumentele domeniilor exacte. Intervine factorul subiectiv, legat de sensibilitatea fiecaruia. Ca sa gusti un peisaj frumos îti trebuie o aprehensiune subiectiva regasibila cu siguranta si la oamenii simpli. Poporul român are un fin sentiment al frumosului care s-a concretizat de-a lungul secolelor nu în definitii sintetice ci concret, în valorile executate. Acum câtiva ani am fost în comuna mea natala, unde s-a organizat o expozitie a portului popular din zona. Oamenii de acolo înca marturiseau cât de frumoase erau costumele de acum o suta de ani fata de costumele care se croiesc astazi. S-a pierdut tocmai acel sentiment al masurii, al culorii, al elegantei, al armoniei care era expresia omului de odinioara, neinfluentat de concepte ori de snobisme, care sa puna la încercare dragostea de frumos.
M.M. – Cineva afirma ca din punct de vedere cromatic, pâna catre perioada interbelica, satul nostru era unul viu…
A.H.: – Fireste, va voi explica prin fapte. Am vizitat Muzeul din Moscova în care erau expuse costumele populare provenite din toate zonele din fosta Uniune Sovietica. Parcurgând drumul virtual de la est catre vest si ajungând la Republica Moldova am simtit o lacrima în ochii mei. Erau cele mai frumoase costume din întreg imperiul sovietic. Si atunci mi-am zis ca un popor cu asemenea costume este un popor cu un cert si adânc sentiment al frumosului.
M.M.: – Vizitând Muzeul “Astra” din Sibiu si purtând o discutie cu cei de acolo, am experimentat la rândul meu o stare cu totul deosebita contemplând toate acele lucruri cu adevarat frumoase. Satul de astazi pare a fi unul ce vietuieste sub nuantele unui gri continuu. E un sat pervertit, în noroi, care nu-si mai gaseste lumina de odinioara. Domnule profesor, ne-ati vorbit foarte mult despre frumos. As vrea pentru câteva momente sa ne oprim asupta tragicului. S-a spus de multe ori ca suntem un popor cu o existenta tragica. Are o astfel de exprimare vreun fundament în cultura româna ? Si daca da, ne-am putea gândi la o recuperare a formelor tragicului ?
A.H.: – Întrebarea îmbraca doua aspecte: tragicul ca un mod de a fi al românului si preocuparea teoretica pentru aceasta categorie estetica. Cu certitudine nu avem lucrari mari (în afara celor semnate de Gabriel Liiceanu ori Ileana Malancioiu de care deja am vorbit) consacrate tragicului la nivelul propus de cultura occidentala. Aceasta poate ar dovedi în ochii unora ca nu am avut o existenta tragica, ceea ce, iarasi este discutabil. Cert este totusi ca sentimentul tragicului nu ne defineste. Românul nu ia lucrurile în tragic. Chiar în fata marilor evenimente ale vietii, el are un sentiment de superioritate. Domina situatiile prin sensibilitatea si ratiunea sa neavând, repet, sentimentul catastrofic al existentei. Suntem total deosebiti de germani care prin Wagner, Nietzsche culminând cu Jaspers au facut un cult pentru tragic – un popor care leaga tragicul de existenta sub semnul gravitatii, sobrietatii. La noi aceasta gravitate lipseste, însa în locul ei regasim umorul. Noi suntem mari umoristi. Din acest punct de vedere ne asemanam mai mult cu englezii si realizam ca adevarata fata a realitatii nu-i niciodata unilaterala ci totdeauna complexa. Aceasta explica probabil lipsa preocuparilor ample în legatura cu tragicul în cultura noastra.
M.M.: – Desi vom sari abrupt de la un aspect la altul, în cadrul unui colocviu atentionati asupra unui nou concept: “noua moderna”. Ce anunta aceasta sintagma ?
A.H.: – Tocmai deoarece postmodernismul a devenit un concept vag si derutant pentru orientarea contemporana a artei, s-a preconizat întoarcerea la arta moderna ca o formula critica si emancipatorie. Se vrea, pe de o parte, o întoarcere la viata si realitate ca sursa a artei iar pe de alta parte ca finalitate a ei în sensul ca arta nu este un gest gratuit ci dimpotriva, un factor de ameliorare al vietii, al dezvoltarii sociale. Din acest punct de vedere “noua moderna” preia “traditiile” avangardei, ale dadaismului, ale suprarealismului, etc. care tinteau catre o critica virulenta a societatii.
M.M.: – Apropos de lucruri certe si experiente, care considerati ca sunt principalele “derapaje” estetice în ceea ce priveste orientarile contemporane ?
A.H.: – Da, este o întrebare binevenita în orice discutie de specialitate. Nu putem generaliza ori a le reduce la câteva dar cert, printre cele mai grave sunt acelea care provin din insuficienta considerare a realitatii în fata artei. Instalarea în realitate se face pe cai discutabile si nu întotdeauna pe cai care sa conduca omul la o regasire în domeniul existentei. Si atunci primul derapaj vine din instabilitatea si insuccesul omului. Prin intermediul artei omul nu se regaseste pe sine ci mai degraba se pierde. Aceasta pierdere duce la disparitia omului din arta, ca subiect al artei. Dupa aceea vin celelalte…
M.M.: – Iata ca usor v-ati apropiat raspunzând în mare parte urmatoarei mele întrebari. De ce fel de limite ar trebui sa fie interesata literatura ?
A.H.: – Din pacate, literatura e strâns legata de limba iar limba noastra nu asigura transmisibilitatea valorilor proprii în spatiul european. Noi mai degraba comunicam prin pictura, prin sculptura, chiar mai mult prin muzica decât prin literatura. Asta nu ar contesta faptul ca literatura noastra are în esenta valori intelectuale si morale, dublate de cele estetice. Esenta problemei este orientarea artistului în fata esentei artei însasi si aici e mult de facut. Trebuie sa marturisim ca, din pacate, arta noastra nu e întotdeauna la înaltimea realei sale chemari. Scriitorul român se pierde uneori în factologie cu caracter local si pierde sentimentul existentei umane în generalitatea sa.
M.M.: – Ajunsi în acest punct, bucuros îmi dau seama ca printre rânduri, oricine ar putea vedea un apel la întoarcerea catre valorile traditionale , clasice, la sursele bine ancorate. Plecând de la volumul dumneavoastra “Traditii nationale” as vrea sa reamintiti câteva nume exponentiale care au facut munca de pionierat în domeniul esteticii.
A.H.: – În domeniul esteticii ar trebui sa facem o deosebire: sub raport didactic si sub raport stiintific. Banuiesc, acum ar fi cu mult mai important sa ne referim la primul aspect. Astfel, Barnutiu ramâne ctitorul esteticii nationale. El a tinut primul curs de estetica la Universitatea din Iasi, care se pastreaza si la Universitatea din Bucuresti; el a introdus termenii esteticii în cultura noastra. Era de formatie germana, dar avea o cultura clasica foarte serioasa. A tradus el însusi un volum de estetica din germana. A fost la Scoala din Blaj un exponent stralucit al culturii latiniste. Îl putem considera instalat într-o formula de mare sobrietate, severitate dar si solidaritate intelectuala. În al doilea rând Maiorescu, care a dat un sens culturii noastre, având un mare rol în domeniul selectiei si impunerii valorilor. Foarte important a fost la vremea lui si Constantin Dumitrescu Iasi, un om de formula mai degraba orala decât scriptica, o personalitate care s-a consumat mai mult în viata decât în scris. Ibraileanu ramâne nu numai un estetician de profesie ci un teoretician la obiect, unul dintre cei mai fini critici ai nostrii pentru care estetica a fost într-adevar un instrument de orientare în cultura si în literatrua în special. Iar apoi, cu siguranta Vianu si Ralea peste care nimeni nu poate trece. Si-au comunicat principiile la nivel european prin lucrarile cu care au participat la diferite congrese internationale; mai departe, la Universitatea din Cluj, ar trebui neaparat mentionat numele lui Liviu Rusu, prin care estetica noastra, înca din timpul vietii sale, a ajuns la nivel european cu lucrari în limba franceza. Prin urmare a fost cunoscut în Franta, mai mult decât alti esteticieni autohtoni, dându-si acolo si doctoratul. Apoi îl avem pe Calinescu, care fara sa aiba o formatie stricta de estetician, e un om de mare cultura aplicata în istoria literara desi cu o oarecare rezerva fata de estetica, uneori chiar intentionata si marturisita. De fapt, cursul sau de estetica era un curs de poezie. Estetica sa nu are gravitatea complexitatii si adâncimea esteticii lui Tudor Vianu si din aceasta cauza îl consider un genial critic literar, un creator de mare clasa dar nu un estetician în sensul propriu al cuvântului.
M.M.: – Haideti sa ne apropiem de cultura universala. Desi ar fi absurd sa facem clasamente, nu cred ca exista topuri în cultura… Totusi, numiti, va rog, câteva carti pe care le considerati esentiale !
A.H.: – Platon, Kant, Hegel. Nu-mi ascund sensibilitatea pentru cei mentionati care au fost si la seminar si la curs principalii „adversari” ai studentilor mei. Cine nu cunostea Kant sau Hegel, nu avea ce cauta la examenul de estetica.
M.M.: – Catre sfârsitul interviului nostru, multumindu-va pentru amabilitate, mai am o singura rugaminte. Stiu ca toata lumea va întreaba despre Lucian Blaga. Am sa va solicit cu totul altceva: am înteles ca l-ati cunoscut îndeaproape pe Mihai Ralea…
A.H.: – A fost un om de cultura prin care am devenit europeni. A facut la rândul sau studii în Franta, a scris o valoroasa carte uitata astazi – “Cele doua Frante”, dar în acelasi timp a oferit câteva aprecieri de valoare culturii noastre. Sa nu uitam studiul “De ce nu avem roman ?” sau alte lucrari care ramân pâna astazi definitive. A fost un sociolog, un psiholog si un estetician deopotriva. Ca om… se simt toate cele consemnate anterior. Era un cuceritor, de o umanitate, civilitate, urbanitate care faceau dintr-însul un om accesibil. Era profesorul care ne invita la el acasa, cu care mergeam la localul “Dunarea” unde facea figura unui gurmand rasat. Si în domeniul acesta ramânea exigent si pretentios. Era un bon-vivant. Stia sa pretuiasca viata: a trait, a iubit si a fost iubit.
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s