Interviu Maria Raducanu

Jazz-ul… “O aventură fără capăt în numele Frumosului”
Aş începe micul excurs pe care vi l-am propus prin a vă invita să punctaţi câteva date / aspecte pe care le-aţi considera definitorii pentru o eventuală biografie subiectivă Maria Răducanu…
M-am născut în urmă cu aproape 42 de ani, la Huşi, în judeţul Vaslui… Apropo de vârstă, recent, un mare pianist american de muzică clasică îmi (re)confirma că artiştii nu au voie să-şi divulge vârsta, deoarece misterul întreţinut prin păstrarea discreţiei asupra vârstei face parte din strategiile de imagine… Eu sunt mândră de anii mei: timpul trece – mai ales de când cânt în mod asumat, constant – în favoarea mea. Progresez. Idealurile îmi rămân intacte în lumea aceasta care nu prea mai are idealuri.
Am cântat de foarte mică, la patru ani mergeam cu educatoarele de la gradiniţă în mici „turnee” prin celelalte grădiniţe din oraş. De la opt ani am început să fac vioară, cu tatăl meu, profesor de muzică. Îmi pare rău că am abandonat asta. Pe de altă parte, nimic nu sună mai minunat ca o voce umană…  Mama mea cânta foarte frumos, şi-mi amintesc cu ochii umezi de lacrimi „concertele” de acasă, iarna, lângă sobă, la lumina lumânarii (erau cele 2 ore de „pană de curent” din anii ’80), eu cu chitara şi vocea, tata cu vioara şi mama cu vocea, cântând romanţe…
Am studiat apoi filologia la Iaşi şi Bucureşti. Eram printre studenţii foarte talentaţi si rebeli, nu-mi plăcea să merg decât la cursurile anumitor profesori, la anumite specialităţi… Ca activitate (aparent) secundară şcolii, de la 12 până la 24 de ani am participat la tot felul de concursuri si festivaluri de muzică tânără şi jazz (îmi cîntam propriile compoziţii acompaniindu-mă singură la chitară). M-am oprit din cântat când a devenit prioritară câştigarea vieţii tinerei mele familii (fiica mea Ana mi-a făcut onoarea de a veni pe lume în 1992) – mari, imposibil de mari erau, şi astăzi sunt şi mai şi chiriile din Bucureşti… Consider providenţială hotărârea mea, la inceputul anului 2000, de a face din cântat o meserie. Ceea ce, pe undeva, însemna că recunoşteam în sfârşit muzica drept vocaţie şi decideam să o tratez ca atare. E mare lucru să nu te consideri de la început artist, să treci prin diverse etape, căutări, experienţe. Nimic nu mă întristează mai mult la un om decât certitudinile „pe tavă”. Cu atât mai trişti îmi par tinerii „artişti” de azi, pe modelul american, foarte siguri pe ei, cu convingeri bătrâneşti şi plicticos de fixe…
Mă aflu, aşadar, în al nouălea an de „carieră” muzicală. Am înregistrat în acest timp 9 albume (7 din ele ca protagonist principal şi 2 ca invitată). Cel puţin 3 dintre ele (n-o să spun care, las ascultătorul să se „prindă”) îmi plac cu adevărat, se apropie de ceea ce înţeleg a fi universul meu sonor si emoţional specific.
Fără a face recurs la trecut, ne aducem aminte totuşi că, în anii „de dinainte”, jazzul încă se mai strecura abil printre cenzurile la modă. Dacă ar fi să evaluaţi, ce aduce jazzul ca noutate pentru România în ultimii douăzeci de ani ?
Jazzul românesc din ultimii 20 de ani se caută pe sine (Slavă Domnului!). În primul rând, prin încercarea de a crea un învăţământ de specialitate. Până în 1989, toţi  muzicienii de jazz români erau autodidacţi, descoperitori pe cont propriu ai alchimiei acestei muzici. Acum, se  fac eforturi serioase pentru introducerea jazzului ca materie de studiu la liceele de muzică, iar la Academiile de Muzică din Bucureşti, Timişoara şi Iaşi, cel puţin cu numele, funcţionează Secţia de Jazz. Mi se pare extraordinar ! Pe de altă parte, am convingerea (pe care, din fericire o împartăşesc mulţi dintre truditorii genului) că jazzul în esenţă nu se dobândeşte o dată cu o diplomă de absolvire a unei şcoli, că la jazz, dacă ajungi, ajungi pentru că nu ai încotro. Nu există „fabrici” de artişti, cu atât  mai puţin de muzicieni de jazz…
O noutate? Demersul muzicianului în a-şi găsi propria voce în această muzică de „import”, unde „idolii”, „modelele” pot rămâne cumva ca blocaje… Mă bucur atunci când nu mai ascult, pe o scenă românească, un bun imitator al lui John Coltrane, spre exemplu, ci un saxofonist care a reuşit să-şi găsească propria expresie…
Sunteţi deja, fără să exagerez, o personalitate în lumea iubitorilor de jazz ! Aţi concertat în locuri obişnuite dar şi uşor ciudate pentru melomanul clasic de la noi… Care vă sunt proiectele cele mai apropiate ?
Nu cred că sunt o personalitate á la lettre. Într-un fel, asta mă flatează, pentru că lumea contemporană pare hotărâtă să promoveze valori în care nu mă recunosc, care ţin mai degrabă de circotecă, decât de artă. Pe de altă parte, nefiind produsă şi mediatizată corespunzător,  muzica mea rămâne accesibilă puţinor oameni, când de fapt ar putea bucura publicul larg, ar putea umple marile săli de spectacole…  Din păcate, cei ce ţin frâiele show-biz-ului de la noi preferă să cheme la Sala Palatului, pe costuri exorbitante, cântăreţe occidentale de multe ori modeste artistic, dar cu imagine bombastică, în timp ce, poate la doi paşi distanţă, într-un club de jazz miniatural, publicul o poate asculta, aproape gratis, pe Maria Răducanu. Care chiar cântă! În fine, mă simt atât de – la început de drum- , am de gând să fac atât de multe în muzică, încât nimic nu mă descurajează. Ca să spun aşa, „nu mă pot ei ignora cât pot eu cânta.”
Şi pentru că activitatea unui muzician se concretizează până la urmă în apariţii discografice, spuneţi-ne câteva cuvinte în plus despre „Troika”.
„Troika” NU este un album de jazz, ci unul cu cântece ruseşti simple şi duioase. A apărut într-un moment în care strânsesem multă frustrare, în calitate de cântăreaţă, pentru că activam în contexte foarte nepotrivite, acompaniată de muzicieni – chipurile de jazz – care sfidau pur şi simplu rolul fundamental al vocii în cadrul formaţiei; acompaniau barbar, agresiv, neinspirat, împotriva bunului-gust elementar, şi vocea mea aproape nu se auzea, sau se auzea mai mult un strigăt de disperare. Ani de zile am cântat cu muzicieni români (de jazz) care nu s-au sinchisit deloc de vocea mea sau de ceea ce propuneam – iar rezultatele nu puteau fi, în astfel de condiţii, decât proaste. Muzică proastă, chinuită. Ajunsesem să mă intreb zilnic dacă nu cumva ar fi mai bine să mă las de cântat, eram convinsă că e rău din vina mea…
Şi deodată, un prieten, chitaristul clasic Maxim Belciug, îmi propune să cânt nişte melodioare simple, să mă audă lumea cântând cu adevărat. Aşa că „Troika” este primul album unde pot fi auzită cântând la propriu. Mă reprezintă un album ca „Troika” ? Da, în măsura în care, oricât de experimental aş ajunge să cânt, de intelectualist, de avangardist, simt mereu nevoia să mă întorc la melodie şi lirism pur. Oricât aş iubi aventura în care mă aruncă jazzul, sunt în primul rând cântăreaţă. Iar vocea este instrumentul cu cele mai mari posibilităţi, capabil de cele mai variate nuanţe. Belcanto-ul mi se pare uniformizant şi limitativ. Nici scat-ul american scolastic nu mă satisface. Iubesc cântul privighetorii, natural, care farmecă şi alină, şi în acelaşi timp incantaţia-improvizaţie în cel mai modern dintre sensuri. Idealul meu ar fi să le am pe toate acestea în cadrul unui proiect, al unui concert, al unui demers muzical.
Aţi avut aproape constant lângă dumneavoastră câţiva instrumentişti din noua generaţie… Poate, în tuşe groase, aveţi amabilitatea de a îi prezenta.
În tuşe foarte groase se poate? Încă nu pot pronunţa nici un nume de muzician român de jazz care să fi asumat cu toată seriozitatea şi competenţa şansa de a cânta împreună cu mine. Vorbesc despre şansă cu toată modestia, dar şi cu autocunoaşterea dobândită în câteva decenii în care muzica şi cântul mi-au fost felul de a respira. Mi s-a întâmplat în cel mai bun caz să fiu înglobată unor proiecte. Până când am decis să-mi construiesc propriile proiecte.
Şi totuşi: am colaborat bine cu Vlaicu Golcea (primul cu care am început să cânt folclor românesc în manieră jazzistică) şi Mircea Tiberian. Actualmente cânt cu contrabasistul Pedro Negrescu şi pianistul Sorin Terinte, în proiecte care ar putea prinde consistenţă, dacă ar fi mai multă implicare, studiu. E dureros să vezi cum entuziasmul creativ se diminuează în funcţie de onorarii sau perspective. Atunci cum rămâne cu nobilul ideal al Frumosului, în slujba căruia ne-am pus, chipurile, viaţa? Muzicienii cu care am colaborat minunat şi pe care îi am în continuare în vedere pentru proiectele importante sunt in Germania (contrabasiştii Chris Dahlgren şi Jan Roder, percuţionistul Michael Griener) şi Suedia (ghitaristul Krister Jonsson). Cu un pic de ajutor divin – şi un manager de proiect devotat muzicii noastre – multe turnee, filmări profesioniste, dvd-uri etc. – ne aşteaptă!
Întorcându-ne pentru încă o dată pe o axă a virtualităţii temporale, pe cine validează Maria Răducanu dintre John Coltrane, Keith Jarrett, Duke Ellington, Ella Fitzgerald, Jan Garbarek, Bessie Smith. I-am amestecat intenţionat !
Nu-mi place Ella Fitzgerald, iertată să fiu. Mă plictiseşte total. E mereu egală cu sine, fără suişuri şi coborâşuri, fără zbucium, aşa că nici mie nu mi-a trezit niciodată nici o emoţie. Este în schimb ideală ca studiu, la vocaliştii începători. După cum spuneam, înainte de a fi iubitoare de jazz, iubesc minunile pe care le face vocea umană, iar cântăreţele mele preferate nu sunt neapărat din jazz (excepţie fac Billie Holiday, Betty Carter şi Shirley Horn, şi îngerul Nat King Cole), ci majoritar din celelalte genuri – de la Amalia Rodrigues la Oum Kalzoum, trecând prin Dorin Liviu Zaharia şi Nusrat Fateh Ali Khan. Cu Coltrane şi Jarrett m-aţi lovit în inimă, sunt printre iubiţii mei. Îmi doresc ca la un moment dat să ajung să cânt compoziţiile lui Coltrane cu lirismul şi imaginaţia lui Jarrett… (Iar, nu mă omor după Garbarek, cam mult comerţ cu world-music.)
În ciuda faptului că nu ne aflăm la vreun talk – show televizat, îndrăznesc să vă întreb simplu, în numele iubitorilor muzicii dumneavoastră, ce cd-uri / proiecte vor urma ?
Fanii mei sunt rezistenţi. Nu-i sperie nici promiscuitatea cluburilor, nici sonorizările proaste, nici acompaniatorii mei – care pot fi uneori deosebit de neinspiraţi, sau pot presta contracost (şi atunci arta devine, dinspre ei, prostituţie). Pentru cei în căutare de muzică şi simţire aleasă care au apucat să mă vadă fie şi o singură dată într-un concert, nu mai e important că nu-mi văd numele pe afişe mari sau nu mă găsesc în talk-show-urile de succes. E important să vadă un afiş mic. Ei ştiu şi că nu se vor plictisi vreodată. Voi cânta tot mai mult şi mai bine, numai sănătate să-mi dea Dumnezeu. Voi înregistra albume, în fiecare an măcar unul – nu pentru că am un plan cantitativ, ci pentru că am atâtea de spus. Poate că muzica mea va fi mai mult jazz sau mai mult etno, habar nu am, ce promit este că va fi tot mai rotundă, niciodată imitativă. Şi că nu voi minţi niciodată artistic.
La final, ţinând să vă mulţumesc pentru amabilitate, ce i-a oferit jazzul Mariei Răducanu ?
Una dintre cele mai mari bucurii, de viaţă şi de artă. O aventură fără capăt în numele Frumosului. Şi eu vă mulţumesc pentru onoarea de a mă fi intervievat. Şi vă aştept la concertele mele. Dacă m-aţi fi întrebat ce-mi doresc cel mai mult, v-aş fi răspuns: să am parte de muzicienii pe care îi merit, şi de realizări pe măsura talentului !
interviu realitat de Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s