Interviu Stefan Munteanu

„Eminescu rămâne exponentul culturii române la orice
judecată de apoi a spiritului universal”
– Domnule profesor, aflaţi împreună în preajma zilei în care aţi împlinit o cifră rotundă de ani, daţi-mi voie, ca în numele celor ce reprezintă împreună revista „Ateneu” să vă urez un cât se poate de călduros „La mulţi ani !”, alături de cât mai multe, mai noi şi mereu noi „picături de filosofie”. Îmi voi lua libertatea de la primele cuvinte de a vă ruga să acceptaţi formularea simplă a întrebărilor, ocolind tonul pretenţios. De altfel, cunosc că aşa aş putea fi cu adevărat în asentimentul dumneavoastră! Prima întrebare ar fi aceasta: Care credeţi că este rolul intelectualului în cadrul societăţii contemporane?
– Mai întâi vreau să vă mulţumesc pentru urarea făcută. O primesc cu toată bucuria, întrucât cunosc foarte bine şi apreciez cu sinceritate colectivul revistei „Ateneu”. Faptul că sunteţi alături de mine, la ceas de sărbătoare, dovedeşte că este vorba de o încredere reciprocă, care s-a concretizat într-o lungă şi plăcută colaborare; chiar şi debutul meu publicistic s-a produs în paginile acestei reviste, cu mulţi ani în urmă, atunci când prezentam o recenzie a cărţii lui Nicolai Berdiaev – „Filosofia lui Dostoievski”.
Venind acum la întrebarea dumneavoastră, cred că este una destul de dificilă, cu toate că nu intenţionez să formulez un răspuns foarte larg. De aceea, cu precauţie, voi porni de la separaţia pe care o consider justificată, între ţinuta omului de cultură şi atitudinea intelectualului obişnuit. Din punctul meu de vedere, conceptul de om de cultură trimite la un comportament consacrat de istorie, obligând la unitatea dintre gând şi faptă. Modelul socratic pe care l-am întâlnit şi pe care l-am cultivat atât cât am putut, mă determină să cred că, în orice timp, omul de cultură se defineşte prin trăsături de caracter. Vreau să spun că, pentru ca cineva să satisfacă exigenţele statutului de om de cultură nu este suficient să aibă o minte instruită, ci trebuie să fie şi bine instruit, indiferent în ce domeniu, dar trebuie să fie înzestrat şi cu o mare forţa de caracter, cu capacitatea de a respecta, fără compromisuri, normele pe care vrea să le impună celor din jur. Este adevărat că această idee nu prea are mare priză în zilele noastre, însă ea trebuie apărată, măcar cu statut de deziderat. Am făcut această subliniere pentru a-mi anunţa, încă o dată, dezacordul faţă de manifestările „obraznice”, lipsite de discernământ şi de delicateţe, venite din partea multor intelectuali carierişti. În rest, sunt de acord că intelectualii „aşezaţi” au un rol important în rezolvarea problemelor oricărei societăţi şi cu atât mai mult în cadrul societăţii contemporane. Măsura în pătura intelectualităţii se achită de acest rol în prezent, va fi judecată de istorie.
– Este adevărat că prin răspunsul dumneavoastră, şi ţinând cont de maturitatea ce se ascunde în spatele modestiei care vă caracterizează, apropos de zbaterea de care aminteaţi mai înainte, v-aş invita să parcurgem un drum oarecum virtual, plecând dinspre sfera intelectualului către ceea ce ar putea să însemne conceptul de genialitate. Aţi fost etichetat, nu ştiu în ce măsură acceptaţi asemenea etichete, drept un eminescolog. Ţinând cont de pasiunea dumneavoastră, mărturisită de altfel de-a lungul mai multor interviuri, ajung exact la această problemă: în postura de profesor, dar nu numai, mulţi folosesc în cadrul cursurilor ori a orelor, conceptul de geniu. Din păcate, am convingerea că nu este un lucru perfect acoperit semantic. Ce ar presupune până la urmă genialitatea ?
– Este normal ca un concept abstract, precum cel de geniu, să fie insuficient definit. Nu numai că nu poate fi definit, dar nici nu trebuie insistat prea mult, întrucât îi mutilăm frumuseţea. El ascunde o stare pe care noi, oamenii obişnuiţi, nu o putem atinge vreodată, dar către care visăm cu obrăznicie, aşa cum visăm la nemurire. Asta nu înseamnă că nu avem libertatea şi chiar dreptul de a opera cu un asemenea concept. Pe de o parte, conceptul de geniu, tocmai prin ambiguitatea definiţie, constituie, mai ales pentru artişti, un ideal, un punct de atracţie, un declanşator de „nebunie”, în stare să agite mlaştina stătută a mediocrităţii. Pe de altă parte, acest concept justifică recunoaşterea unei scări axiologice pe care o poate urca doar oamenii deosebiţi. Norocul meu, pentru un plus de înţelegere în acest sens, a fost că viaţa mi-a oferit posibilitatea de a rămâne un timp în preajma operei lui Eminescu, cel care a şi teoretizat asupra semnificaţiei conceptului de geniu, urmându-l pe Kant şi pe Schopenhauer (să ne reamintim profunzimea însemnărilor pe care le-a făcut pe marginea manuscrisului în care traducea din „Critica raţiunii pure”), dar care a şi produs o operă despre care s-a spus cu îndreptăţire că este genială. Am înţeles astfel, că orice judecată omenească este relativă, dar şi faptul că sunt şi oameni de geniu, în faţa cărora trebuie să ne recunoaştem micimea. De aceea cred că nu păcătuim cu nimic dacă vorbim de genialitatea operei lui Eminescu. Îmi întemeiez convingerea pe felul în care l-am descoperit la un moment dat. Într-unul din manuscrisele sale există un text în care spune că mintea unui om simplu este ca o încăpere întunecoasă, în care ideile intră pe o uşă şi ies rapid pe alta. Iar mintea unui om de geniu este ca o încăpere cu pereţii plini de oglinzi. Aici ideea intră pe uşă, se reflectă în toate oglinzile, intră în dialog cu alte idei, iar la ieşire este cu totul altceva decât la intrare. Pornind de la această sugestie, mergând pe drumul către Eminescu, mi-am reprezentat mintea lui ca o încăpere cu pereţii de oglindă, în care orice idee venită era interogată cu privire la Absolut şi raportată la esenţa culturii româneşti, la filosofia clasică germană, la filosofia clasică grecească şi la filosofia veche indiană.
– Iată, extrem de binevenite trimiterile pe care le-aţi făcut către o posibilă bibliografie virtual-spirituală, înspre o matrice a valorilor culturale, poate pentru unii uşor exotică, dar fără de care, probabil, Eminescu nu ar putea fi înţeles. Sunteţi autorul mai multor cărţi şi a mai multor sute de intervenţii în presă, toate acestea bine primite atât de lumea literară cât şi de instanţele cercetării ştiinţifice. Au culminat cu premiul „Ion Petrovici” oferit de Academia Română. Ce reprezintă această distincţie pentru dumneavoastră?
– Este sursa unei mari satisfacţii, dar şi o presiune asupra responsabilităţii mele. Bucuria este mare şi pentru faptul că am fost luat prin surprindere. Teza mea de doctorat, „Filosofia indiană şi creaţia eminesciană”, publicată în 1997 la Editura Didactică şi Pedagogică, a intrat în atenţia specialiştilor din ţară. Ulterior am aflat că lucrarea a fost recomandată Academiei Române, de către Universitatea „Al. I. Cuza”, pentru a fi premiată. Şi după ce a primit referate favorabile din partea Secţiei de Filosofie din forul academic, s-a luat această decizie. Urmarea directă a primirii acestui premiu, care poartă numele marelui filosof şi scriitor „Ion Petrovici” (1882 – 1972), născut la Tecuci, s-a concretizat într-o monografie, de altfel prima monografie închinată acestui gânditor. Am considerat că acest mare filosof trebuie mai bine cunoscut şi valorificat, întrucât venea pe filieră maioresciană şi intra triumfal în filosofia românească, asumându-şi un spirit critic de inspiraţie kantiană. Mai mult, Petrovici a avut şi curajul originalităţii în filosofie, oferind premisele unei metafizici a înţelepciunii, sub permanenta supraveghere a raţiunii.
– Am discutat despre intelectual şi condiţia acestuia, despre genialitate, implicit despre recunoaşterea acestora în faţa imposturii societăţii. Deşi neplăcut, reamintindu-ne de toate scandalurile postrevoluţionare pe care nu le mai trec în revistă, vin şi vă întreb care ar mai fi datoriile eminescologiei în 2006?
– Am spus, de câte ori am avut ocazia, că Eminescu nu are nici de câştigat, nici de pierdut, urmare a abordărilor noastre. El s-a impus clar şi definitiv, prin ceea ce a creat, iar de câştigat avem noi, cei care încercăm să-l înţelegem. De aceea, cred că eminescologia se va afla tot timpul în faza de început. Ideea este că Eminescu a lăsat atâtea posibilităţi de interpretare cât să satisfacă toate capriciile noastre mult prea lumeşti. Astfel că nu trebuie să ne mai mirăm dacă unii îl valorifică prin lectură, iar alţii îl denigrează cu răutate. Asemenea atitudini contradictorii pot fi întâlnite chiar şi în rândul specialiştilor. Din fericire, eminescologia ultimelor decenii propune o abordare nouă, curajoasă, prin care se urmăreşte depăşirea poziţiei consacrate, potrivit căreia Eminescu trebuie apreciat doar ca poet. Aşa se face că, prin contribuţia unor critici de marcă, precum Constantin Noica, Rosa Del Conte, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi, Tudor Ghideanu şi mulţi alţii, se reconstruieşte unitatea şi rotunditatea întregii creaţii eminesciene, în care poezia, filosofia şi publicistica se completează reciproc. Cred că acesta rămâne obiectivul eminescologiei şi în perioada următoare. Oricum, nu pot să-i iau în serios pe cei care vor să ne convingă că Eminescu trebuie uitat, întrucât este depăşit. Eminescu rămâne exponentul culturii române la orice judecată de apoi a spiritului universal. Şi mă bucur să întâlnesc destui tineri care au disponibilitate de a relaţiona cu Eminescu. Faptul că sunt şi dintre cei care îl resping, pentru a fi la modă, nu mă îngrijorează.
– Focalizând acum această perspectivă, fiind personal convins de importanţa locului, deşi poate uneori am admirat în nuanţe patetice propria urbe, v-aş întreba dacă mai stă Bacăul sub semnul lui Bacovia şi dacă mai e viabilă grila provincialismului ?
– Ca membru al Uniunea Scriitorilor din România, am posibilitatea de a mă ţine cât de cât la curent şi cu ceea ce se întâmplă în planul creaţiei artistice. Descopăr aici o lume foarte interesantă, lipsită de prejudecăţi şi plăcută, în măsura în care îşi păstrează curajul şi inocenţa. O lume uşor desprinsă din stratul mocirlos şi corupt al societăţii. Mă refer desigur la adevăraţii scriitori, cei care au încredere în rolul terapeutic al artei şi care se simt cel mai bine în spaţiul imaginarului, adică pot trăi şi cu capul în nori. În funcţie de forţa acestei disponibilităţi artistice, fiecare scriitor îşi construieşte lumea sa şi se situează mai la centru axiologic, ori mai la periferie. De aceea, cred că chestiunea provincialismului este una neesenţială, în sensul că există scriitori de valoare şi în provincie, precum şi scriitori cu operă discutabilă în capitală. Continuând, vreau să spun că Bacăul nu trebuie privit cu scepticism. Desigur că Bacăul continuă să rămână sub semnul lui Bacovia, dar acest fapt este unul stimulativ, care obligă şi explică emulaţia şi forţa scriitoricească a urbei noastre, desfăşurată, în principal, în jurul revistei „Ateneu”.
– Mărturisesc, fără disimulare, că aşteptam cu interes, din postura de student, seminariile pe care le conduceaţi, cu ani în urmă. Vă plăceau doar studenţii  care îndrăzneau să vină cu contr-argumente întemeiate. Se crea astfel un dialog viu – acele momente de „mirare filosofică”. Care este rolul strict al profesorului? V-aş mai ruga să-mi destăinuiţi şi câteva nume ce şi-au pus amprenta asupra formării dumneavoastră.
– Îmi amintesc şi eu cu plăcere de vremurile acelea, cu toate că, între timp, nu mi-am uitat obiceiul, în ce priveşte seminariile. Sunt însă unele generaţii de studenţi care nu pot fi uitate. Nu am judecat preferenţial studenţii, însă vreau să spun că, în întreaga mea carieră didactică, am comunicat foarte bine cu tinerii interesaţi de cunoaştere şi înzestraţi cu bune capacităţi de înţelegere. Oricum, cu privire la profesiunea de dascăl am trei convingeri majore. Prima este aceea că un profesor trebuie să fie foarte bine pregătit, pentru a fi convingător. În caz contrar, compromite ideea de şcoală. În acest sens, într-un adagiu, cu ani în urmă scriam că, decât un profesor prost, mai bine o statuie a prostiei în curtea şcolii. Cea de-a doua convingere a mea este că profesorul, pe lângă o foarte bună pregătire ştiinţifică de specialitate trebuie să fie şi un artist, adică să aibă o vocaţie pe care pedagogia, oricât ar studia-o, nu i-o poate procura. În sfârşit, sunt la fel de convins că în performanţa didactică un rol la fel de important îl are şi componenta morală a comportamentului profesorului. Justeţea acestor reflecţii, care nu au nici o pretenţie de originalitate, o probez mereu întorcându-mă cu gândul la magiştrii studenţiei mele. Pentru că am avut norocul să beneficiez, la Universitatea „A. I. Cuza” Iaşi, de prestaţia unor profesori deosebiţi, precum Ernest Stere, Teodor Dima, Tudor Ghideanu, Constantin Marin, ori Gheorghe Bourceanu. Mai târziu, când eram deja cuprins în învăţământul băcăuan, am descoperit prestanţa profesorului Constantin Călin, de la care am deprins plăcerea pentru lectura revistelor culturale. Fireşte, exemplele pot continua!
– Domnule profesor, tocmai cu gândul la aceste exemple ce ar fi putut merge şi mai departe, vom închide acest interviu, ce s-a aflat mai mereu sub semnul optimismului dumneavoastră revigorant. Din inimă, vă mulţumesc !
Marius MANTA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s