Interviu Th. Codreanu

„Bacovia este cel mai naţional poet român de după Eminescu”
– Vă mărturisesc încă de la început interesul pe care mi-l voi manifesta explicit de-a lungul acestui interviu, cu privire la unul dintre termenii „duri” ai criticii literare: bacovianismul. Cum aţi defini termenul ca atare ?
Bacovianismul, ca realitate culturală, ţi se dezvăluie treptat, după o lungă iniţiere în literatura română, dar şi în cea europeană a secolului al XX-lea. Conştiinţa că există un fenomen literar bacovian dincolo de poezia lui Bacovia o au încă marii critici literari interbelici, Eugen Lovinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu. Dar fenomenul ca atare începe să fie studiat abia după război şi după ce am ieşit din „obsedantul deceniu”, cum a numit intervalul proletcultist 1950-1960 Marin Preda. Mihail Petroveanu, în monografia din 1969, scrie un capitol special intitulat „Bacovia, bacovianism, bacovieni”. Termenul intră în circuitul istoriei şi criticii literare, încât îl vom găsi supralicitat în multe dintre scrierile dedicate lui Bacovia, ajungând chiar la o saturare ce a creat o reacţie inversă, de contestare a existenţei bacovianismului. Simptomatică din acest punct de vedere este reacţia lui Adrian Dinu Rachieru într-un articol polemic găzduit de revista Ateneu în 2001: „Linia Bacovia ?” După criticul timişorean, Bacovia „n-are urmaşi”, fiind, desigur, intangibil în unicitatea lui, ceea ce este adevărat. Dar lucrurile sunt cu mult mai complexe decât ne imaginăm şi cred că semieşecul criticii în a defini şi a surprinde bacovianismul pleacă din unilateralitatea metodei de cercetare, fie ea impresionistă, ca la Eugen Lovinescu şi la continuatorii lui, fie de altă natură, secolul al XX-lea excelând, sub semnul modernismului, printr-o invazie de metode, de la semiotică şi structuralism până la cercetarea sociologică sau cea freudistă. Nici postmodernismul, care a recuzat metodele, n-a avut mai mult succes, deşi poeţii generaţiei ’80 s-au revendicat din Bacovia spre a se delimita de neomoderniştii care-i redescoperiseră pe Blaga, Arghezi, Barbu.
În ce mă priveşte, am avut norocul să mă detaşez de aceste „complexe de cultură” din perspectiva unui ethos transmodern şi să abordez bacovianismul din unghi transdisciplinar, pariul fiind „complexele de adâncime” într-o vreme când postmodernitatea se mândrea cu abandonarea dimensiunii profundului. Astfel, cred că am reuşit, într-o bună măsură, să redefinesc fenomenul, scoţându-l din opacitatea „complexelor de cultură”. „Bacovieni” mimetici sunt, din acest punct de vedere, un I. M. Raşcu, un Demostene Botez, un Tudor George, ca să mă limitez doar la aceştia. Principalul însă e să descifrezi bacovianismul ca despărţire de Bacovia, în sensul „despărţirilor” creatoare de tip Noica, izvorâte din ceea ce am numit „complexul Bacovia”. Surprizele sunt mari. Astfel de „bacovieni” sunt M. Blecher, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Streinul, Ion Caraion, Cezar Ivănescu ş.a.
– Fără doar şi poate, răspunsul dumneavoastră a vizat o sferă mai mare
de cuprindere. Peste toate, cât de actual mai rămâne Bacovia astăzi şi în ce fel mai influenţează literatura română?
– Şi actualitatea unui clasic e relativă. Poţi fi actual la suprafaţă sau la adâncime. Astfel, se vorbeşte de „actualitatea” lui Caragiale, fiindcă prea puţin s-au schimbat moravurile politice şi sociale surprinse de el în operă. La fel e de actuală publicistica lui Eminescu. Un poet poate fi „actual” prin producţie epigonică sau urmând o modă. Am semnalat deja că postmoderniştii l-au recunoscut pe Bacovia ca precursor, preluând îndeobşte de la acesta poezia concretului. Ei au recunoscut, deci, actualitatea poetului. Dar există şi celălalt tip de actualitate, care lucrează ascuns, la nivelul din adâncuri al aisbergului. Cred că veritabila actualitate a lui Bacovia trebuie căutată în această zonă.
– Poezia sa a fost decriptată din mai multe unghiuri. Sintagma fericită
a lui Ion Caraion „sfârşit continuu” a părut a se clătina pentru o vreme.
Şi totuşi… Bacovia rămâne perceput drept poetul pustiilor pieţe. Deşi
aproape imposibil de explicat în câteva cuvinte, în ce constă „complexul
Bacovia”?
– Aţi intuit bine. Ion Caraion s-a apropiat cel mai mult de tainele „complexului Bacovia”. O mai făcuse, cu mult mai înainte, Svetlana Matta, autoarea elveţiancă a primei cărţi despre Bacovia, o teză de doctorat publicată la Zürich în 1958. Din păcate, „Existence poétique” de Bacovia nu s-a tradus nici astăzi integral în limba română. L-aş mai aminti, tot din acei ani, pe A. E. Baconsky, care a contribuit decisiv la retrezirea interesului pentru autorul „Plumbului”. „Complexul Bacovia”, hermeneutizat pe larg în cartea mea din 2002, vine din stratul profund al fiinţei şi pentru abordarea lui e nevoie de o hermeneutică dinamică, pluri- şi transdisciplinară, iar nu de o simplă investigare psihanalitică. Am pornit de la confruntarea cu alte două complexe din literatura lumii: al Cenuşăresei şi al lui Lear, coroborate cu arhetipologia lui C. G. Jung şi cu misterioasa maladie a la mort din filosofia creştină a lui Kierkegaard, sprijinindu-mă pe poetica oglinzii şi pe metoda dublului referenţial. Rezultă originalitatea cazului Bacovia între marile complexe ale sufletului uman, dar şi reprezentativitatea lui în fiinţa modernă, care a făcut posibil bacovianismul, extins de mine la prebacovieni şi la „bacovienii” din literatura modernă a lumii. Dar cea mai importantă consecinţă a „complexului Bacovia” este ceea ce am numit negativul stilistic, care ne aduce din alunecosul teren al psihologiei profunzimilor pe cel, mai sigur, al esteticului.
– Ce probleme de fond credeţi că mai ridică astăzi cercetarea strictă a
textelor sale? Se leagă acestea cu atâta convingere de omul Bacovia? Mă
gândesc că, iată, avem chiar un „Dosar Bacovia” al criticului Constantin Călin…
– Modernismul şi postmodernismul au produs marea ruptură dintre om şi operă, dintre eul empiric şi cel artistic, făcându-şi din aceasta titlul de glorie în abordarea critică a literaturii şi artei. Începuturile s-au datorat lui Croce şi lui Proust, iar la noi lui Mihail Dragomirescu. Transmodernismul, noua paradigmă culturală în care intrăm odată cu înaintarea în secolul XXI, respinge atare schizoidie. Încă Eugen Simion, detaşându-se de postmodernismul pe care l-a susţinut, anunţa faptul într-o carte cu titlu grăitor: „Întoarcerea autorului”. Aşa că elementul biografic redobândeşte valenţele pierdute, însă dincolo de biografismul tradiţional, strident factologic sau romanţios. Constantin Călin a intuit remarcabil noua deschidere şi a creat, în locul biografismului, conceptul „dosarelor de existenţă”, completându-l cu o arheologie a operei, termen de rezonanţă foucaultiană. Am găsit un sprijin norocos în cercetările extrem de scrupuloase ale lui Constantin Călin, deşi ele pot să pară aride la o primă vedere. Se iluzionează cine mai crede că textele lui Bacovia – artistul nu au nici o legătură cu Bacovia – omul.
– Prin ce atrage versul bacovian? Este încă citit cu plăcere de tineri!
– Drumul către versul bacovian a fost mai lung şi mai greu decât acela către versul lui Eminescu sau către cel al lui Arghezi. Dar dacă intri în rezonanţă cu versul său te pătrunzi de miracolul artistic al simplităţii profunde. Nu cred că vârsta prea tânără este favorabilă receptării lui Bacovia. Este necesară o experienţă a rafinamentului estetic, care se dobândeşte prin „degustări” îndelungate, ceea ce nu înseamnă că Bacovia nu-i accesibil tineretului. Dar există primejdia ca „pesimismul” său, ca şi-n cazul lui Eminescu, să nască acea maladie a la mort fals kierkegaardiană. Noroc că astăzi, în cultura mass-media, domină apoteotic mentalitatea postmodernistă a divertismentului. Dacă ethosul capitalist s-a constituit prin celebra poruncă Enrichez-vous !, cel postcapitalist, numit şi postmodern, ascultă de porunca Amusez-vous !, după cum observă filosoful francez Alain Finkielkraut. O astfel de filozofie a vieţii nu este favorabilă lui Bacovia. Nu te poţi duce la emisiunile lui Dan Negru cu poemele lui Bacovia. Ethosul transmodern însă îl readuce în prim – plan şi pe Bacovia.
– Cum credeţi că ar trebui predat astăzi Bacovia în şcoli, universităţi?
– În şcoală, Bacovia este predat ca ilustratorul de seamă al curentului literar numit simbolism. Profesorii, stimulaţi de autorii de manuale, care nici măcar nu ştiu cum se semna poetul şi nici când s-a născut, identifică în textele analizate „motive” şi „procedee artistice” specifice simbolismului. Atâta tot. Altfel spus, se pariază exclusiv pe „complexele de cultură”, cele de suprafaţă. Nu e de mirare că Bacovia (dar şi alţi mari scriitori) este prizat de elevi sub zodia obligativităţii didactice, încât adevăratul Bacovia rămâne de descoperit pe cont propriu, dacă mai e timp pentru aşa ceva, şcoala ratând şansa pentru elev. Probabil în facultăţi Bacovia este mai bine „predat”. Depinde şi aici de personalitatea universitarului, ca şi-n liceu. Poate că unii studenţi sunt puşi la treabă, citind din studiile importante dedicate poetului, deşi cei mai mulţi se mulţumesc cu toceala cursurilor. Este o veche meteahnă a învăţământului românesc. Pentru ca Bacovia (dar nu numai) să fie „predat” altfel în şcoli şi în universităţi, ar trebui schimbată mentalitatea. Îmi pun speranţa că ethosul transmodern va face asta.
– Rostiţi, vă rog, câteva titluri (să încercăm să construim o
minibibliografie critică), care în opinia dumneavoastră rămân de bază
pentru ceea ce trebuie să însemne Bacovia.
– Pentru „dosarul existenţei” încă mai sunt necesare cărţile Agathei Grigorescu-Bacovia şi neapărat „Dosarul Bacovia”, I al lui Constantin Călin (1999), plus „arheologia” din vol. al II-lea. Pentru operă (şi nu numai): Svetlana Matta, „Existence poétique” de Bacovia (1958); Mihail Petroveanu, „George Bacovia” (ed. a II-a, 1972); Gheorghe Grigurcu, „Bacovia – un antisentimental” (1974); Ion Caraion, „Bacovia. Sfârşitul continuu (1977)”; Mircea Scarlat, „George Bacovia” (1987); V. Fanache, „Bacovia. Ruptura de utopia romantică” (1994); Daniel Dimitriu, „Bacovia după Bacovia”, (1998); Constantin Trandafir, „Poezia lui Bacovia” (2001); Mihai Cimpoi, „Secolul Bacovia. Stanţe critice despre marginea existenţei” (2005); cu voia d-voastră, Theodor Codreanu, „Complexul Bacovia” (2002). Apoi, dintr-o bibliografie esenţială nu pot lipsi studii, eseuri semnate de N. Davidescu, Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, T, Vianu, Petre Pandrea, A. E. Baconsky, George Munteanu, Ion Rotaru, Ion Negoiţescu, Marin Mincu, Matei Călinescu, Eugen Simion, N. Manolescu, Alexandra Indrieş, Marian Popa, Dinu Flămând, Ion Simuţ, Nichita Stănescu.
– Înspre final, mulţumindu-vă totodată pentru amabilitate, risc o întrebare abruptă. Îl putem situa pe Bacovia în galeria celor cu adevărat unici ? Ce legături a avut Bacovia cu decandentismul poeziei franceze şi în ce consta simbolismul pur românesc ?
– Răspunsul este hotărât afirmativ. Bacovia este un poet din familia unor Baudelaire sau Georg Trakl, cu nimic mai prejos decât aceştia, singular, totodată, în literatura lumii tocmai prin puterea extraordinară de a-şi fi trăit până la ultimele consecinţe „complexul existenţial”, cu atâtea urmări benefice asupra negativului stilistic al operei, dar cu consecinţe dramatice pentru viaţa omului Bacovia. Altminteri, negativul stilistic va deveni principala direcţie în poetica secolului al XX-lea. Experienţa personală i-a îngăduit lui Bacovia să creeze un simbolism pur românesc, între estetica decadentismului francez şi eminescianism. Altminteri, despre legătura cu decadenţii francezi a vorbit el însuşi în mai multe rânduri. Însă poetul a avut deplina conştiinţă a primejdiei epigonismului şi s-a ferit a fi partizanul vreunei şcoli literare la modă, cum s-a aventurat înaintaşul său Al. Macedonski. Să ne amintim de mărturia făcută lui I. Valerian, în 1929: „Citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. (…) Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue şi alţii, n-am simţit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi şi maimuţe”. Şi s-a ţinut de cuvânt. De aceea noţiunea de bacovianism îl încape mai bine decât conceptul de simbolism. Nichita Stănescu a avut intuiţia paradoxului că Bacovia este cel mai naţional poet român de după Eminescu. De aici vine şi unicitatea lui în lirica modernă.
A consemnat Marius MANTA
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s