Ioan S lavici – “ Moara cu noroc ”. O lectura din perspectiva tragicului

Ioan S lavici – “ Moara cu noroc ”. O lectura din perspectiva tragicului
Asa cum se stie, Ioan Slavici întruchipeaza figura scriitorului total, atras mai mereu fie de concizia si forta pe care o poate degaja nuvela, fie de generozitatea textului dramatic ori, reîntorcând fata catre genul epic, mistuindu – si forta de creatie în marea tesatura a romanului. Dintr – o anumita perspectiva, alaturarea lui Slavici de ceilalti trei mari clasici ai literaturii române (Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creanga) poate sa dauneze în buna masura receptarii vii, netrunchiate de grile literare anoste care sa lase în urma “ privirii ” tocmai aspectele ce fac diferenta. Si totusi… Ioan Slavici aduce în literatura vremii un alt suflu. Înca din scrierile tineretii observam o altfel de sobrietate a textului, un mod mai putin comun de raportare la realitate. Cadenta exprimarii “tip Slavici” aduce cu sine o alta lume, cu o alta ierarhie de valori. Usurinta dar si profunzimea cu care scrie indiferent de genul ori specia literara certifica o dezvoltare organica, în propria – i matca. În acelasi timp, fara a coborî în nici un fel nivelul discutiei, putem afirma ca Slavici propune însasi lumii o reprezentare mediata. Substanta scrisului sau nu contravine deloc legii firescului asa încât, desi adesea resimtita ca o posibilitate de interpretare, categoria estetica a tragicului – extrem de prezenta în viata zilnica – nu a fost explicit comentata pâna acum ci mai degraba motivata prin actiunea personajelor si efectele sale.
Nepropunând nici pe departe o fenomenologie a tragicului (o astfel de abordare neputând fi decât un donquijotism necenzurat) în opera lui Ioan Slavici, cred totusi cu toata ardoarea într – un exercitiu minimal de reperare a componentelor mecanismelor tragicului.
Din dorinta fireasca de coeziune a ideilor voi reveni în sumara demonstratie catre primele rânduri scrise. Slavici – autorul unei opere totale, inteligent construita, implicit motivata dar mai ales bine dimensionata sub categoriile etern clasice. Judecata scriitorului este dublata în permanenta de finetea lecturilor, de seriozitatea acestora. In fluentat într – o masura mai mica sau mai mare de însusi marele Eminescu, Slavici va parcurge pagini importante atât din filosofia anticilor (pentru conformitate îl voi numi macar pe Platon) cât mai ales din filosofia germana, acolo unde la loc de cinste se aflau Kant, Hegel ori Schopenhauer. Poate ca nu ar trebui uitate nici lecturile din Confucius de unde ar fi putut de asemenea prelua stiinta echilibrului. Pâna la urma, cert este ca Slavici ar trebui scos din spatiul usor “claustrant” al literaturii si regasit în sfera superioara a învatatului care stie cum sa reevalueze semnele unei lumi bine închegate. Desigur, nu tot ceea ce scrie tine de domeniul exceptionalului dar marele sau merit ramâne acela ca surprinde framântarile oamenilor ce apartin unui spatiu aflat în prefacere, le precizeaza gesturile si le conduce destinele respectând regula veridicitatii.
Primele nuvele anunta deja orizonturile catre care vor tinde reusitele de mai târziu. “P opa Tanda ”, “ La rascrucea din sat ” sau “Gura satului” se zbat între vechi si nou : viziunea de tip patriarhal a satului, atât de caracteristica literaturii române, pare sa intre treptat într -un con de umbra deoarece chiar si de la o prima lectura, oricât de superficiala, cititorului îi sunt semnalate elemente împrumutate dintr -o mentalitate diferita. În ciuda tonului patetic, se simte Ardealul ! Satul se afla într – o continua dezvoltare. Implicit, taranul începe sa se confrunte cu noi probleme, în mare parte necunoscute lui pâna la acel moment. E în special cazul bijuteriei nuvelistice “ Moara cu noroc ”, acolo unde micul sat începe sa comunice catre “afara”, îsi schimba structurile de substrat. Privirea trece dincolo de orizontul obisnuit si astfel lumea patriarhala sta sa cada odata cu impactul unei noi orânduieli. Omul se identifica prin resorturile ascunse ale unui mecanism curios de transformare. Apare ideea de ierarhie si de aici încolo nu mai e nevoie decât de un singur pas gresit pentru a iesi voit de sub canonul legii strabune.
Vom reciti consideratiile Mioarei Avram : “ Orice abordare a literaturii lui Slavici trebuie sa aiba în vedere câteva dominante care – i confera specificitate : a) destramarea unui sistem traditional arhaic, în favoarea unuia nou – cel capitalist, care se înfaptuieste, uneori cu parasirea normei, a legii morale ce conferise pâna atunci refugiu si stabilitate. Tocmai aceasta schimbare, mutatie de mentalitate, e sanctionata de moralistul Slavici, atunci când se nesocotesc principiile binelui, cumpatarii, echilibrului ; b) dimensiunea etica – Interpretarile clasice au avansat ideea ca nuvelele lui Slavici s – ar reduce la niste precepte etice : omul sa se multumeasca cu ce are, sa nu obtina ce si – a propus pe cai necinstite s.a.m.d. […] c) tragicul ca rezultat al încalcarii principiilor morale ; d ) în sfârsit, dar nu în ultimul rând, erotica e prezentata în diversele ei ipostaze, de la nasterea sentimentelor pâna la pasiunea navalnica. ” Într – adevar, schema functioneaza perfect si în cazul nuvelei în discutie dar se impun niste nuantari pe care adesea le bifam cu prea mare usurinta ca fiind de la sine întelese. Pentru dezvoltarea ulterioara a ideilor, întoarcerea la textul propriu – zis trebuie gândita ca o necesitate. Respectând regulile formale ale textului epic clasic, putem lesne identifica momentele subiectului. Incipitul joaca un rol extrem de important în orientarea receptarii mesajului artistic. Cuvintele de început ale batrânei transcriu litera cu litera un crez împartasit de – a lungul a mai multor generatii : “ Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit. Dar voi sa faceti dupa cum va trage inima, si Dumnezeu sa va ajute si sa va acopere cu aripa bunatatilor sale ”. Cuvintele indica o atitudine de resemnare în fata hotarârilor luate deja de catre cei doi tineri sau si mai precis, de catre Ghita, care nu se mai poate împaca cu ideea de a fi un simplu cizmar. El este în cautarea unui “noroc nou” care sa – i permita accesul catre un alt statut social. “Lini stea colibei ” nu ramâne în gratia Divinitatii ci este coborâta si ajustata în functie de ego – ul fiecaruia. Omul nu mai întelege destinul ca pe un dat existential ci îl transforma într -o continua provocare. De altfel, la o privire mai atenta, am putea considera ca Ghita deja a ales : încalca normele de conduita raportate nu la societate, ci la un sistem mult mai complex de valori, fapt ce se va dovedi pâna la urma drept fatal. Descrierea locului “nou” este extrem de interesanta. Pe undeva, în functie de interpretare, de ce nu, Slavici pare ca îi mai acorda o sansa propriului personaj deoarece “ Cinci cruci stau înaintea morii, doua de piatra si trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu tircalamul si vopsite cu icoane sfinte ; toate aceste sunt semne care îl vestesc pe drumet ca aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste, a aflat un om o bucurie ori a scapat altul de o primejdie ”. Daca e sa fim corecti, interpretarea exacta – în special a cuvintelor de la sfârsitul pasajului – ne scapa. Cu siguranta exista mari deosebiri între categoria estetica a tragicului din tragediile anticilor greci si tragicul din “Moara cu noroc”.
Asa cum deja am aratat, tentarea limitei se “ întâmpla ” si în cazul lui Ghita deoarece el este cel care râvneste la schimbarea propriei conditii. Asistam la un proces de dezumanizare deoarece averea e singurul criteriu existential – axiologic. Totusi, pâna la aparitia lui Lica Samadaul, comportamentul deviant a lui Ghita ramâne în sfera benignului. Mecanismul tragic se va desfasura cu toata forta în urma “ pactului cu diavolul ”, motiv împrumutat ce – i drept din estetica romantica. Lica Samadaul este întruchiparea raului absolut care nu tine cont de nici un precept moral. Prin urmare, am convingerea ca Ghita îsi dubleaza alegerea proasta de la începutul nuvelei. Reîntorcându – ne la vorbele batrânei putem afirma ca “ nuvela debuteaza cu un conflict încheiat între generatii si mentalitati ”. ( Magdalena Popescu) Practic, alegerea fusese facuta. Cititorul îl cunoaste pe Ghita direct în postura vinovatului dar care nu facuse deocamdata rabat de la principiile etice. Tocmai aceasta este nota distincta a lui Slavici. În schema lui Gabriel Liiceanu „tragicul trebuie cautat în întâlnirea unei fiinte finite cu propria sa finitudine perceputa ca limita ”. Îl regasim pe Ghita. Dar sa nu uitam – “ Ca personaj puternic, curajos, eroul tragic cade jertfa tocmai din cauza excelentei caracterului sau ”. Sa fie vorba de Ghita într – adevar ? Raportarea la cele doua citate de mai sus nu rezolva problema ci dimpotriva, o complica si mai mult. Spectacolul personajului tragic poate trezi mila, frica, deznadejdea ramânând semnul unei mari nenorociri, în speta moartea chiar daca suntem supusi “ hazardului si erorii”. (Schopenhauer) Dar dincolo de frica, mila ori deznadejde, se afla patologicul unei stari de continuitate : disperarea. Ileana Malancioiu ne întoarce la rigurozitatea mecanismului : “ Disperarea nu apare pe un loc gol sau neutru, ci are la baza posibilitatea înnascuta a unui om de a dispera pentru ceea ce are presimtirea ca trebuie sa – si asume ca a facut, constient sau nu, cu sau fara voia sa ”. Filo z oful existentialist Soren Kierkegaard considera ca a fi tragic înseamna infinit mai mult de a fi disperat. Mai precis, înseamna “ disperarea plus pierderea pe care aceasta o presupune ”. Si iarasi ne apropiem de textul lui Slavici. Aceasta disperare exista explicit formulata în textul nuvelei dar se si citeste printre rânduri. Existenta lui Ghita este fara doar si poate dilematica. El nu mai are claritatea de odinioara. Desi se zbate continuu si îsi da singur seama de faptele reprobabile, nu poate sa paraseasca acest cerc vicios. De obicei critica literara îl considera si pe Ghita drept un caracter puternic dar care are marele ghinion de a – si masura fortele cu un caracter si mai puternic. Dârzenia în rau a lui Lica este psihologic explicabila. El nu are unde sau catre ce sa se întoarca, în timp ce Ghita se autoanalizeaza mai mult sau mai putin subiectiv si constientizeaza macar o parte din greselile savârsite. Adesea are remuscari si îsi doreste sa o ia de la capat dar patima banului este o tara grea pe care nu o poate învinge. Catre sfârsitul nuvelei regasim suita acestor remuscari sub forma unei tirade sfâsietoare : “ Iarta – ma, Ano ! […] Iarta -m a cel putin tu, caci eu n – am sa ma iert cât voi trai pe fata pamântului. Ai avut tata om de frunte ; ai neamuri oameni de treaba si ai ajuns sa – ti vezi barbatul înaintea judecatorilor. Si n – am pacatuit nimic, Ano, dar cerul m – a lovit cu orbie si n – am vroit sa cred si sa înteleg, când mi – ai aratat calea cea buna ”. Eroul tragic este omul haituit de propriile sale gânduri precum în tragedia clasica Oreste haituit de erinii. Nu numai ca devine sensibil la surplusul de moarte si suferinta în lume, dar se autoînvinuieste si chiar se autocondamna. Dupa cum spunea Cornel Moraru – “ Se lasa judecat de propriul sau tribunal interior ”. ( Am plecat de la premisa faptului ca desfasurarea momentelor subiectului este cunoscuta).
Suferinta cu care Ghita plateste pentru ce a facut e probabil mai mare decât cea pe care ar fi meritat -o dar nu este absolut nejustificata. Tocmai de aceea ma aflu printre cei care apropie finalul nuvelei de un deznodamânt cu totul tragic ce depaseste dramaticul. Întotdeauna tragedia presupune caderea libera a personajului. Doar moartea este cea care transforma existenta eroului tragic în destin si uneori destinul sau în dreptate. Din nou avem de – a face cu o diferenta majora între tragedie ca specie a genului dramatic si categoria estetica a tragicului ce poate fi existenta si în nuvela ori roman. Si daca este sa vorbim despre dreptate, ar trebui practic sa reparcurgem nuvela în sens invers si sa ajungem din nou la cuvintele batrânei. Dreptatea nu se poate organiza decât între limitele legii strabune. De altfel, si vorbele din final, ale aceleasi batrâne (într – adevar vazuta precum vocea corului din tragedia greaca), închid evenimentele în sfera tragicului : “ Simteam eu ca nu are sa iasa bine ; dar asa le – a fost data ”.
Magdalena Popescu : “<< Moara cu noroc>> este drama unui ins care nu îndrazneste sa faca supremul gest al umilintei : sa se recunoasca asa cum e în fata altuia”. (de revazut scena directa a confruntarii cu Lica ori : “ Acum când chiar nici Pintea nu se sfia a – i spune ca – l banuieste, el se simtea mai bun decât cum îl credeau altii, prea bun pentru oamenii în mijlocul carora se afla, si daca mai înainte îl apasa gândul ca nu mai poate umbla prin lume decât sub scutul cinstei altora […] acum iar îsi ridica fruntea ”.
Si A na este un personaj tragic într – o oarecare masura deoarece ea abdica de la conditia de femeie cinstita, de a fi savârsit adulterul. Experienta ei tragica este totusi formata dintr -un surplus de ne întelegere.
Totusi, în concluzie, consider ca “ Moara cu noroc” sta sub semnul tragicului dar al unui tragic aparte ce se concentreaza în special în jurul coordonatei etice. Aici, revin, e meritul lui Slavici. Numai respectarea legii morale asigura conservarea individualitatii, a personalitatii omului si a evolutiei sale. Ajungem tot la cuvintele Ilenei Malancioiu : “ Adevarata lege care îl condamna pe fiecare erou tragic este propria sa lege morala, indiferent de felul cum este formulata si de felul ca pleaca sau nu de la postularea transcendentei ”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s