John Coltrane – Love Trane

Love Trane
Aş fi avut în plan să scriu despre cu totul altceva însă m-am hotărât ca într-un final să nu ţin doar pentru mine bucuria pe care am avut-o în urmă cu doar câteva zile, atunci când am pus mâna – căci asta e expresia – pe monografia Lewis Porter dedicată celui mai mare (şi aici nu accept deloc alte variante) saxofonist de jazz. Mr. Trane. John Coltrane. „Decizia finală” (pentru a fi în tonul „moderaţilor” de la teveu), a luat contur atunci când, exact în aceeaşi zi în care primeam cartea mult dorită, am aflat cu stupoare că prin ţara noastră a păşit un alt mare saxofonist, de această dată european, invitat fiind de organizatorii festivalului de jazz de la Garana, despre care nu se prea ştiu multe lucruri şi care îţi dă senzaţia că se organizează mai mult „pe şest”. Desigur, vina le aparţine în prea mică măsură lor, cât timp lumea din vestul ţării este less comercială şi a reuşit să îşi „dea mirosul” după muzica cu adevărat deosebită. E normal, înţeleg, The Rolling Stones sunt ceea ce sunt (câtă inventivitate, nu ?) dar parcă m-am cam săturat! Rogu-mă măcar să nu se mai zică tâmpenia aia cu părinţii noştri au crescut pe muzica lor. Realitatea e cu totul alta. Nu îmi pot permite să mă iau la trântă cu Florian Pitiş şi alţii asemenea domniei sale, dar să fim serioşi: Rolling Stones nu prea s-a ascultat în ţara asta. Nu au prins. Dar întorcându-mă, ca să nu las informaţia fără finalitate să îmi fi zgâriat doar mie punguţa cu frustrări, iaca na: a venit Jan Garbarek. E norvegian. Saxofonist. E tare. După mine, urmaşul lui Coltrane, la un alt nivel, desigur. Şi într-o altă manieră.
Iată prin urmare motivele pentru care am ales să mă abat de la cele  „mai fireşti” pentru Ateneu şi hop cu mine în sânul literaturii muzicale. Motive, unul cu impact pozitiv, altul negativ. Ambele m-au condus către Lewis Porter. Personalitate cunoscută în USA şi nu numai, Lewis Porter ocupă mai exact postul de profesor în cadrul Universităţii din Newark şi conduce un master de studii aprofundate în domeniul jazzului. Este cu certitudine autorul unor alte cărţi extrem de importante în domeniu, cunoscut fiind înaintea monografiei de faţă mai ales pentru două volume dedicate lui Lester Young.
“John Coltrane His life and music” (The University of Michigan Press) este cu siguranţă (după cum de altfel afirmă la momentul apariţiei sale chiar fiul lui Coltrane, Ravi, el însuşi muzician) cea mai credibilă sursă pentru fenomenul cea a purtat „sigla” Trane. Combinaţie miraculoasă a efortului imens de documentare cu pricepere narativă, autorul reuşeşte să îşi ţină cititorul aproape de textul cărţii chiar pe acele segmente unde un neiniţiat în ale portativelor s-ar fi putut simţi trădat de propriile facultăţi. Meritul lui Porter este acela de a fi înţeles în mod real miza acestei lucrări: aceea de a veni cu un Coltrane  mult mai accesibil pentru marele public iubitor de jazz. Un Mr. Porter care lămureşte cele mai întunecate colţuri din biografia John Coltrane. Nu degeaba The New York Times considera acest volum drept cea mai de crezut sursă şi pentru opera Coltrane.
În altă ordine de idei, observând că şi la noi tind să apară cărţi dedicate unor celebrităţi, nu ar fi rău ca pe viitor măcar, publicul să  aibă drept punct de reper şi asemenea lucrări exhaustive. Nu de alta, dar o să rămânem la stadiul de Andreea Marin ori… exemplele pot continua destul de mult. Acum, sincer să fiu, nici nu ştiu dacă mi-aş fi dorit o carte cât se poate de completă despre Mihaela Rădulescu sau Rică Răducanu dar mă gândesc că pentru cei interesaţi… Doamne, cât de îndepărtate şi nelalocul lor sunt exemplele !
Aşa cum am mai zis, cartea este în spaţiul privat al intereselor mele un eveniment pe care l-am tratat cu toată cuviinţa necesară. M-am bucurat de structura ei, am parcurs capitolele care jalonează printre aşchii de Coltrane şi lecturii i-a urmat o nouă audiţie a principalelor albume. Atent, Lewis Porter înţelege importanţa evenimentelor din copilăria jazzmanului, cărora le acordă pagini importante şi chiar pare să găsească „motorul psihologic” care a pus în mişcare maşinăria Coltrane: moartea mai multor membrii ai familiei sale, în special a tatălui. Figura parentală avea ca mai târziu să fie regăsită prin intermediul muzicii, după episoadele nefericite prin care a trecut Coltrane. E vorba de lunga perioadă de timp în care acesta nu a putut să ţină piept nici băuturii, nici drogurilor. Southern Roots trasează linia de plecare dar anunţă în chip fatidic şi viaţa grea a celui care avea să cucerească lumea.
Extrem de importante sunt si numeroasele pagini dedicate influenţelor pe care le-a înregistrat cântăreţul. Educaţia muzicală propune prin intermediul lui Porter un paradox pe care în final autorul îl admite. John Coltrane a fost fără doar şi poate circumscris în sfera genialităţii dar în acelaşi timp a fost “a hard working character”. Interesant este modul în care Lewis Porter reuşeşte să refacă atmosfera boemă a acelor ani în care jazzul se bucura de o mare apreciere. Iubitorul fenomenului întâlneşte cu mare bucurie figuri extrem de importante ce au intrat într-un fel sau altul în perimetrul Coltrane. Cel din urmă a fost de fapt, aproape în acelaşi timp, şi cel învăţat şi cel ce ar fi putut oricând să fie socotit drept un model pentru confraţi. Nu are rost să enumăr însă; din toată lista se disting cu certitudine chipurile lui Miles Davis şi Thelonious Monk care au avut un cuvânt greu de spus în formarea lui Coltrane. Certurile dintre aceştia cât şi realizările sunt privite în contextul anilor respectivi dar şi din perspectiva posibilităţilor de mai târziu de a interpreta muzica lui Coltrane.
Locuri, persoane, instrumente, proiecte, vicii se întâlnesc pentru a forma o carte magnifică despre una din perioadele de aur ale jazzului. Cu mult interes am descoperit felul în care s-a ajuns la formarea celebrului Classic Quartet, acolo unde, alături de Coltrane, au activat alţi monştrii sacri ai scenei jazzistice: John Coltrane – Tenor Saxophone, Soprano Saxophone; McCoy Tyner – Piano; Jimmy Garrison – Bass; Elvin Jones – Drums.
Sunt analizate albume, aducându-se în prim plan informaţii privitoare la inovaţiile aduse de cel care avea treptat să fie recunoscut drept leader.
Metoda lui Lewis Porter este tocmai aceea că şi-a propus încă din start să evite orice metodă pentru a lăsa evenimentele să vorbească. Cartea e o monografie cât se poate de vie şi nu lasă loc preţiozităţii. Interesant totuşi este că în Prefaţă autorul explică sursele multor informaţii, modalităţile prin care a ajuns să ajungă la acest volum imens de cunoştinţe dar mai ales a punctat neajunsurile altor monografii preexistente.
Acum mai rămâne să găsesc o cale de a-mi aloca câţiva bănuţi buni pentru ediţiile remasterizate a celor de la Impulse Records şi de ceva şanse de a putea să cumpăr „de afară”. Până atunci, spre ruşinea mea, mă bucur în continuare de celebrele mp3-uri. E bun şi internetul: îţi oferă şansa unor complete recordings şi nenorocita aia de ştire pe care nu am văzut-o în timp util: „Astfel, în 13 iulie vor veni la Garana Jazz Festival saxofonistul Jan Garbarek, însoţit de Rainer Bruninghaus (pian), Manu Katche (baterie, percuţie) şi Eberhard Weber (double bass)”. Uff… La vie en rose !…
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s