Joris-Karl Huysmans – Extravaganţă, fin de siecle

Extravaganţă, fin de siecle
Joris-Karl Huysmans rămâne un autor prea puţin cunoscut de publicul românesc. Îmi aduc aminte că i-am tot căutat cărţile în timpul studenţiei dar ca un făcut – vorba ceea ! – s-au ascuns în permanenţă. Anticariatele nu acceptau să îmi înlesnească întâlnirea cu numele său, librăriile erau mult prea ocupate să înţeleagă dacă mai rămân rentabile într-o ţară unde se vehicula teza că se citeşte din ce în ce mai puţin iar străinătatea zâmbea de sus şi de departe la micile mofturi pe care le mai încercam. La drept vorbind, maniera lui Huysmans este de-a dreptul încântătoare, în special pentru primele vârste ale lecturii critice. Acum, după atâta timp în care au tot avut răgaz să se aşeze diferite grile de lectură, Huysmans rămâne doar un extravagant cult, ce te invită la salturi imaginare şi la exerciţii de aducere-aminte, vizavi de numeroase „obiectivări” culturale. Nu mai poate fi nici pe departe genul de scriitor care să îţi influenţeze însăşi existenţa. Întâlnirea s-a produs prea târziu ! Această invitaţie înspre o lectură aparte, marca Huysmans, o fac mai degrabă dintr-o motivaţie didactică. E poate uşor regretabil că încă din liceu ţi se formează o părere trunchiată despre ideea de decadenţă literară. Mai ales în zilele noastre, aplicabilitatea unor asemenea terminologii literare tinde către zero. În varianta bună, vei avea „satisfacţia” nedorită ca vreo minte binevoitoare şi îndelung scormonitoare să îţi echivaleze decadenţa literară prin câteva nume: desigur, câţiva poeţi francezi. Dacă însă te gândeşti să problematizezi această realitate culturală, s-ar putea să rămâi cu totul neînţeles. Căci ce legături să existe pentru elevul / studentul (de mijloc) zilei de azi între decadenţă, simbolism, impresionism, baroc, etc.? Una prea puţin evidentă !
Şi totuşi… cum încercarea moarte n-are, vom spune că acea ostentaţie a privirii, acea nevoie de a te acoperi de lumină artificială e uşor regăsibilă de-a lungul romanului „În răspăr”. Planurile printre care are loc falsa acţiune se mişcă nevrotic, oferind cititorului o mărturie netrucată a realităţii literare de la „sfârşit de secol”. Romanul este o punte de legătură atât în creaţia autorului cât şi în literatura universală. În proză, nu cred să aibă rival în a surprinde mai adecvat maniera decadentă. De fapt, se înţelege, proza lui Huysmans este profund lirică; ea fuge de raţiune, fuge de anumite tipologii literare, nu acceptă o secvenţialitate comună, spaţiul ori reperele temporale sunt aduse în discuţie doar pentru a crea o falsă impresie. În rest… rămâne poezie, un lirism „de marcă înregistrată” ce te surprinde, dar îţi spune că decadenţa nu înseamnă doar Baudelaire & Co.
Des Esseintes, protagonistul pseudo-romanului, îşi falsifică propria existenţă. Faldurile ce îi acoperă fiecare clipă îi conferă totuşi un soi de libertate. De altfel, libertatea de care vorbesc este una mirabolantă, într-atât de mirabolantă încât, paradoxal, şi ea se zbate în umbra luminii artificiale.
Textul s-ar preta unei pelicule moderne. Cinematograful, cu magia şi posibilităţile lui actuale ar reuşi să surprindă prin varii efecte ceea ce şi-a reprezentat Huysmans. „Mofturile” lui des Esseintes sunt dintre cele mai neîntâlnite: pereţii castelului sunt îmbrăcaţi în catifea neagră, lumânările sunt aprinse după un anumit ritual, cei doi servitori (singurii într-un întreg castel) au dreptul să păşească doar ziua, atunci când stăpânul doarme, printre lucrurile nefolositoare se numără o broască ţestoasă a cărei carapace este acoperită cu o platoşă din aur, confecţionată la unul dintre cei mai buni bijutieri ai oraşului, etc. Pentru conformitate, am să las textul să vorbească: „Dobândise o reputaţie de excentric, pe care o întărise îmbrăcându-se cu costume de catifea albă, cu veste ţesute cu fir de aur, punându-şi, în loc de cravată, un buchet de violete de Parma în deschizătura cămăşii, oferind oamenilor de litere dineuri amintind de cele din secolul XVIII, sau organizând mese funebre pentru cea mai neînsemnată neplăcere. În sala de mese tapiţată în negru, cu vedere în grădina subit transformată, arătându-şi aleile pudrate cu cărbune, micul bazin înconjurat acum de un ghizd de bazalt şi umplut cu cearneală, umbrit de chiparoşi şi pini, cina era servită pe o masă de faţă neagră, presărată cu vase cu violete şi pansele, la lumina candelabrelor care ardeau cu flăcări verzi…” Asemenea descrieri se întâlnesc aproape în fiecare pagină.
Neînţelegând nimicnicia lumii contemporane, apreciind doar în parte trecutul şi pe ai săi strămoşi ce îi conferiseră statutul de aristocrat, des Esseintes e un om ce se retrage în permanenţă în propria-i imaginaţie. Acolo se consumă, episod cu episod, faptele universului său, din care iese doar de câteva ori, pentru scurte escapade către realitate.
Undeva către sfârşit, sufocat de puterea iluziei, ademenit de realismul romanelor lui Dickens, încearcă să ajungă în Londra. Deşi îşi pregăteşte minuţios călătoria, nu ajunge decât până în gara unui oraş de legătură. Episod grotesc, dornic de a înţelege cât mai bine Londra, caută cel mai bun ghid pe care îl cumpără şi asupra căruia începe să mediteze. Într-un sfârşit, pierde de bunăvoie trenul şi re-împăcat cu sine, se hotărăşte că realitatea nu merită niciun favor, drept pentru care se întoarce la castel, de unde va pleca în mult mai multe călătorii imaginare: „În fine, ce aberaţie m-a cuprins de am încercat să-mi reneg vechile idei, să condamn fantasmagoriile docile din creierul meu, şi să cred, ca un adevărat pui de pasăre, în necesitatea, curiozitatea şi interesul unei excursii ? […] se întoarse cu geamantanele, valizele, cuverturile, umbrelele şi bastoanele, la gara din Fontenay, resimţind istovirea fizică şi oboseala morală a omului care se întoarce acasă după o călătorie lungă şi periculoasă”.
Acasă înseamnă pentru el, după cum am zis, un mediu în care îşi poate imagina noi pasiuni. Dintre acestea, dragostea pentru pictură, muzică şi mai ales pentru plante, în special pentru cele carnivore, îi ocupă o bună parte din timp. Acum e momentul când autorul îşi permite digresiuni culturale complexe, ce sunt interesante prin raţionamente bizare şi care se hrănesc din „datele” unui sânge nobil.
Opium, haşis, laudanum – sunt doar câteva din încercările de a evada. În ciuda tuturor, des Esseintes rămâne captiv imaginaţiei. „În răspăr”, rămâne un text sobru, care îţi capacitează intuiţia: „Mişcarea i se părea de altfel inutilă şi imaginaţia părea să poată înlocui cu succes realitatea vulgară a faptelor. După părerea lui, era posibil să mulţumeşti  dorinţele considerate cel mai greu de satisfăcut în viaţa normală, printr-un uşor subterfugiu, printr-o sofisticare aproximativă a obiectivului pe care aceste dorinţe îl urmăreau”. Stilistic, nimic de comentat. E perfect ! E proză, şi e decadenţă !
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s