Julian Barnes – London Pattern

London Pattern
Este până la urmă extrem de dificil să prezinți o carte cu și despre Londra ! Vrei, nu vrei, unghiul din care vezi lucrurile plătește până la urmă tributul subiectivității. Iar dacă acel volum mai este și unul bine scris, nu îți rămâne decât să observi marea diferență dintre europeanul continental și cel insular.
Mi-a căzut în mână o carte pe care o așteptam – și asta vorbind la general – deși nu aveam niciun moment credința că știu mai multe despre ea, decât amatorul așezat în fața raftului în librărie și care parcurge cu răbdare rând cu rând, cu motivația stupidă (pentru lumea de azi) că are căderea să găsească un volum surpriză care să îl distragă pentru două / trei zile de la veșnicile raporturi cu lumea cotidiană. Ei bine, obiectul în clipă râvnit reprezintă „Scrisorile de la Londra” – Julian Barnes, Editura Nemira. Contează cine este autorul ? În două propoziții merită să spun despre acesta că a fost comentator de politică externă pentru Observer ori pentru săptămânalul The New Yorker. Nu contează mulțimea distincțiilor pe care le-a primit, cât cele paisprezece cărți pe care le-a tipărit de-a lungul câtorva ani. Este prin urmare un familiarizat cu literatura și asta se vede încă de la primele pagini, acolo unde John Barnes explică geneza acestui volum și se explică având în permanență în fața ochilor „poliția stilistică” a celor de la săptămânalul The New Yorker: „A scrie pentru The New Yorker înseamnă, după cum pe drept i s-a dus buhul, a fi corectat de The New Yorker: un proces extrem de civilizat, plin de solicitudine și benefic, care tinde să te scoată din minți. Începe cu departamentul cunoscut sub numele, nu întotdeauna pronunțat cu afecțiune, «poliția stilistică»”. Urmează mai multe explicații asupra modalităților fixe prin care acest departament înțelege să își pună amprenta pe articolele care ies purtând onorabila distincție de aprobat. E o adevărată mașinărie care aduce aminte de lumea lui Kafka, desigur la un alt nivel și implicând cu mult mai puține disponibilități. Lumea care veghează este admisă într-un joc al diplomației corecte (una dintre variantele pentru political correctness) de o specificitate aparte. Așa cum admite și autorul, în fapt „ei sunt mai puțin intoleranți decât îi prezint eu”, afirmație rostită cu umorul negru al unui insular. Portretul cenzorului merge mai departe, în cadrul acestei mașini rolul cel mai important fiind ocupat de acel departament care se ocupă cu verificarea celor afimate: „Cei care activează în acest palier de la The New Yorker sunt tineri, fără somn, manifestă o politețe meticuloasă și o remarcabilă încăpățânare. Te calcă pe nervi și apoi te scot din rahat. Privesc, de asemenea, cu suspiciune generalizările, și exagerările retorice și ar prefera ca fraza de mai sus să sune în felul următor: «Te calcă pe nervi pe sfert și, în 17, 34 % din cazuri, te scot din rahat». O declarație sub jurământ în fața unui judecător este nimic față de o declarație sub jurământ în fața unui verificator al veridicității de la The New Yorker. […] Te verifică pe tine, îți verifică sursele, își verifică sistemul informațional computerizat, verifică recurgând la autorități obiective; verifică în fața ta și verifică pe la spatele tău”. Este un capitol asupra căruia ar merita să discutăm mult și bine dar o asemenea perspectivă s-ar îndepărta cu mult față de realitatea cărții.
„Scrisorile de la Londra” nu reprezintă nici pe departe un exercițiu de afirmare a libertății stilistice. În subsidiar se înțelege destul de clar că Julian Barnes rămâne întrucâtva sub aripa ocrotitoare cu care a fost obișnuit iar asta se vede de-a lungul paginilor. Autorul propune odată cu acest volum câteva micro-eseuri despre o Inglateră contemporană, surprinzând într-o manieră fericit așezată la granița dintre literatură și jurnalism „ceva episoade distince” pentru istoria recentă.
Volumul este structurat pe cincisprezece capitole care recompun sub semnul paradoxului spații aflate într-o mișcare abia perceptibilă. Anglia rămâne până la urmă conservatoare, micile abateri fiind întotdeauna taxate inteligent de presă. Discursul la care apelează Julian Barnes este când unul al umorului negru – a se vedea aici figura politicianului adulterin, a ministrului de finanțe care cumpără niște sticle de vin roșu de o calitate și de la un magazin îndoielnice amândouă -, când un speech meticulos, bine așezat în pagină care disecă în mod enervant atitudinile unor politicieni ori anumite stări de iritare socială.
Așa cum era de așteptat, galeria de chipuri este alcătuită în principal din oameni politici care își joacă roluri literare, cu simțul credibilității. Figura centrală este cea a „Doamnei de fier”, flancată de cei doi care aveau să îi urmeze: John Major și Tony Blair. Amintind de spusele lui David Dimbleby, ziarist la televiziunea britanică, Julian Barnes ne-o prezintă simplu pe Margaret Thatcher obișnuind „să-și pună mâinile în șold și să zbiere ca o precupeată”. Însă, cu prilejul unei noi grile a televiziunii, doamna prim-ministru avea treptat să ajungă adevărată emblemă pentru orice va fi stat sub semnul Angliei: „Stă bățoasă la pupitru, cu părul pieptănat pe spate, cu un aer dârz și o corpolență  tot mai generoasă care transpare prin taiorul albastru tory sau verde – smarald. Înfruntând talazurile și furtunile stârnite de Opoziția Loială a Majestății Sale, ea aduce cu sculptura, emblematică și decorativă, de la prova unui vas antic”. Ei bine, deși cu iz de pamfletar, Julian Barnes dă dovadă în alte pagini de posibilități mai fine de a surprinde esențialul neieșind totuși de sub zodia caricaturii. Și nu mă refer aici la paragraful unde premierul este fotografiat lângă un tanc sovietic de la Kabul ori de trimiterile nu tocmai onorante la întâlnirea acesteia cu președintele Ceaușescu. Și totuși, doamna Thatcher rămâne un „mare om de stat” în timp ce John Major – „veșnicul om în gri” care „a avut marele noroc să se găsească în apropierea singurului scaun rămas liber atunci când s-a întrerupt muzica” ori Tony Blair – cel care vorbește cu „un zel stânjenitor pentru ascultătorii care nu sunt cuprinși ei înșiși de același zel” par a fi situații de compromis electoral. Alături de aceștia se află când politicienii conservatori, oarecum surprinși de cursul rapid al evenimentelor, când laburiștii neînfricați ce cad în derizoriu încă din timpul propriilor discursuri.
Dincolo de aspectele strict politice, care includ jocuri de scenă, sacrificii cu și fără perdea, Julian Barnes este atent la multe dintre aspectele societății londoneze / britanice: interesat de afacerea Harrods, ajunge să intuiască filiere dintre cele mai surprinzătoare; când are în obiectiv meciul de șah dintre Kasparov și Short, autorul se dovedește a fi atât un bun cunoscător al șahului cât și un fin teoretician al impactului social pe care confruntarea l-a avut ori un intransigent observator al psihicului uman.
Cartea este tributară acelui pattern ce poartă însemnele Albionului (deși, ce-i drept m-aș fi așteptat și la apariția autobuzelor roșii supraetajate, a polițiștilor călare ori a Westminster-ului): un volum ce propune el însuși cititorului inteligent un labirint al societății engleze. Până la urmă, să nu uităm: „Marea Britanie dispune de tradiția cea mai bogată și mai variată de labirinturi din Europa și se mândrește cu exemplare splendide din cele două genuri labirintice majore. […] Parcurgerea întortocherilor labirintului este determinată în zilele noastre de curiozitatea turistului și nu de atavismul alergătorului ori de pietatea pelerinului creștin. Din când în când, vechile asociații de idei revin la suprafață”.
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s