Junichiro Tanizaki – Trup bolnav

Trup bolnav
Amân de ceva timp să scriu despre cartea lui Junichiro Tanizaki pentru simplul motiv de a nu cădea în judecăţi nedrepte. În tot cazul, am fost obişnuit cu o altă faţă a literaturii din Japonia. Chiar dacă scriitorul mai sus menţionat face parte din galeria numelor consacrate pentru publicul japonez, acest ultim roman, tradus şi adnotat fericit de Silviu Mihai la Editura Univers, constituie aşa-zisa surpriză: este genul de carte care te surprinde prin nevoia de a-şi căuta locul undeva între trecut şi prezent, de a-şi întâlni un anume tip de cititor, capabil de a se autodescoperi într-o plăcere uşor masochistă şi de a înregistra capriciile vieţii. Mă disociez…
„Jurnalul unui bătrân nebun”, citită corect, este reprezentativă pentru acel gen de literatură exotică, faţă de care Europa a manifestat întotdeauna interes. Junichiro Tanizaki nu face greşeala de a propune o saga ci, cum e în firescul unui creator de o delicateţe specifică arealului literaturii japoneze, urmăreşte în multiple tonalităţi câteva luni ale propriei  senectuţi. Desigur, luând masca personajului principal, lăsând naraţiunea să se dezvolte la persoana întâi, apropiindu-şi cititorul dincolo de limitele firescului, romanul ar putea fi considerat cu uşurinţă şi un cât se poate de autentic jurnal. Bătrâneţea propusă de Tanizaki nu vine nici pe departe pe linia filosofiilor europene ori a imaginilor cu care suntem obişnuiţi; nu aminteşte de alte personaje şi nici nu decade în artificiile senilităţii. Aproape că nu există urmă de morbiditate deşi tuşele fine ale personajului principal sunt  interconectate în permanenţă cu acest câmp semantic. Totul în existenţa bătrânului Utsugi conduce către moarte dar, mai mereu, există înaintea acesteia o clipă de jovialitate, o clipă în care personajul îşi găseşte timp pentru a mai simţi pentru încă şi încă  o dată plăcerile vieţii.
Abrupt, încă de la primele pagini, suntem atenţionaţi că intrăm în povestea unui om impregnat cu elemente de patogeneză ale unei mentalităţi derutate de însăşi trecerea timpului. Mai simplu – de-a lungul celor o sută cincizeci de pagini, asistăm la plăcerea masochistă a bătrânului de a resimţi în acelaşi timp durerea fizică, dar şi durerea rezultată din propria-i impotenţă. Aşezând toate elementele ecuaţiei la loc potrivit, am putea înţelege până şi dragostea faţă de Satsuko, nimeni alta decât femeia ce acceptă într-un mod particular avansurile bătrânului. Mai mult, un cititor conservator află oripilat că Satsuko este nimeni alta decât nora bătrânului. La rândul ei, comportamentul pe care şi-l asumă este undeva la graniţa cu grotescul. În mai multe situaţii, Satsuko înţelege frivolitatea bătrânului şi ajunge să consimtă apropierea acestuia în „camera duşului”, acolo unde Utsugi este lăsat să îi sărute spatele ori picioarele. Gesturile ce definesc personajele sunt dintre cele mai surprinzătoare. Astfel, bătrânul Utsugi este mai degrabă înjosit de comportamentul tinerei femei dar, aşa cum am arătat, acest lucru pare să îi mărească plăcerea.
Interesantă este modalitatea pe care Tanizaki o găseşte pentru a interpreta corect potenţa creativ obsesională a personajului său. Orice aspect trăit cu voluptate este măsurat prin reacţiile sistemului vascular, mai precis al tensiunii oscilante. Din acest punct de vedere, suntem purtaţi într-o pseudo – epopee a sentimentelor gradat prezentate.
La început, sub forma unei piste false, aflăm că „Deşi nu am înclinaţii homosexuale, recent am ajuns să simt o stranie atracţie pentru tinerii actori de Kabuki care joacă roluri de femei. Dar nu în afara scenei. Nu mă interesează decât dacă sunt machiaţi şi poartă costume feminine. Totuşi, dacă stau să mă gândesc bine, trebuie să recunosc o anumită înclinaţie”. Chiar peste câteva rânduri ne este povestită o experienţă homosexuală cu un actor celebru – Wakayama Chidori. Toate acestea  nu sunt decât căi de a lăsa pe cel interesat în a-i înţelege ataşamentul „din prezent” faţă de Satsuko.
Problemele obişnuite ale bătrâneţii comportă aspect de ultimatum iar bătrânul este interesat să răspundă cât mai repede acestor provocări. „Poate că toată lumea e aşa la bătrâneţe, dar, în ultimul timp, n-am petrecut nicio zi fără să mă gândesc la propria mea moarte. În cazul meu, totuşi nu e ceva nou. Mi se întâmplă de foarte mult timp, de când aveam douăzeci de ani, dar acum e mai des ca oricând. De două – trei ori pe zi îmi spun: poate că o să mor astăzi. Nu că aş fi neapărat speriat de asemenea gânduri. Când eram tânăr, mă îngrozeau, într-adevăr, dar acum îmi produc chiar o anumită plăcere. Îmi las imaginaţia să-şi reprezinte scena ultimelor mele momente şi ceea ce va urma după moartea mea. În loc să mi se facă oficiile în sala funerară de la Cimitirul Aoyama, vreau ca sicriul să stea în camera cu zece rogojini care dă în grădină”.  Această dorinţă va fi reformulată de mai multe ori, bătrânul nefiind existenţial-moral cantonat într-o tradiţie anume. Ciudată este alegerea din final, atunci când, referitor la ornamentele funerare, alege un lucru nemaivăzut, şi anume aşezarea la propriul căpătâi a unei pietre care să poarte urma picioarelor fetei – femei adulate: „Când am văzut această ilustraţie mi-a venit o nouă idee. Nu s-ar putea să-mi fie sculptate faţa şi silueta lui Satsuko în chipul unui asemenea Bodhisattva, să o folosesc drept model secret pentru un Kannon sau un Seishi ? Până la urmă, nu am convingeri religioase, orice credinţă merge, în ce mă priveşte; singura mea divinitate imaginabilă este Satsuko. Nimic n-ar putea fi mai bine decât să fiu îngropat sub figura ei”.
Plecând şi de la religie, se pot întrevedea cunoştinţele vaste ale bătrânului care rămâne însă nu să îşi plece capul în faţa tradiţiei ci să găsească continuu posibilităţi de a surprinde şi de a se surprinde prin elemente noi. O asemenea stare a lucrurilor este evidentă în felul în care se raportează la soţia sa, personaj creat voit anost, supus „lucrurilor ce se cad a fi făcute”. Legăturile pe care le stabileşte cu fiul său sunt asemănătoare cu cele pe care le are cu femeia ce îl îngrijeşte ori cu medicul curant. Răceala specific japoneză este dedublată către un efort de „a face în ciudă”. De ce nu, capriciile pleacă de la fizicul respingător pe care îl conştientizează: „Ştiu foarte bine că sunt un bătrân urât şi cu riduri. Când mă uit în oglindă la culcare, după ce îmi scot dinţii falşi, faţa pe care o văd chiar că e ciudată. Nu am niciun dinte care să fie al meu, pe nici unul dintre maxilare. Abia dacă mai am şi gingii. Dacă îmi închid gura, buzele devin plate, iar nasul îmi atârnă până la bărbie. Nici maimuţele nu au feţe atât de hidoase. Cum ar putea vreodată cineva cu o asemenea faţă să spere că va atrage o femeie ? Totuşi, există un anumit avantaj dat de faptul că o figură ca asta îi descumpăneşte pe oameni, îi convinge că sunt un bătrân care ştie că nu poate pretinde o astfel de favoare”.
Ce legătură poate avea un asemenea portret cu un vechi proverb japonez: „Voi, tinerilor, nu batjocoriţi pe moşneagul cu părul alb. Oare, floarea care se deschide, câte zile rămâne roşie?”
Utsugi iese din tipar. El nu reprezintă trecutul şi nu este nici pe departe interesat de viitor. Singura certitudine pe care o are este un prezent cu care se luptă, resimţind cu fiecare pas plăcerea maladivă de a iubi viaţa şi pe sine, desigur, în alt chip.
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s