Kobo Abe – Din dragoste de Kafka

Din dragoste de Kafka
Nu fac parte dintre privilegiații care au văzut filmul. Pe de altă parte, nu mă pot plânge, am avut ocazia, fie ea fericită ori nefericită, de a mă fi delectat de-a lungul celor câțiva ani cu alte filme ciudate, bizare. Cartea despre care voi scrie luna aceasta este una ce a cochetat fericit cu domeniul cinematografiei. Cel puțin, așa am avut bucuria să constat în urma „lecturării” celor câteva cronici dedicate filmului. Ambele, film și carte, se autopropuneau drept puncte de plecare, mai ales în Occident, pentru ceea ce mulți aveau să numească „noul fenomen Kafka”. Am fost atras la rându-mi de această sintagmă, căutând să-mi găsesc răbdarea de a citi până la capăt acest volum ce ar fi trebuit parcurs cu sufletul la gură. Dar… nu a fost să fie !
Fie mai prețios și afurisit decât „grandomanii la modă”, fie închistat în carapacea mea de european conservator, am înțeles că „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe, pur și simplu nu este un roman pentru mine. Deși nu ai cum să îi ocolești valoarea, e acel gen de carte care așteaptă dinspre cititor compatibilitate și nicidecum o atitudine echidistantă.
Totuși, ca să luăm ce-i al Cezarului și să-i înapoiem într-o atitudine demnă de toate grilele morale, Kobo Abe nu are nicio treabă cu mult mai cunoscutul Franz Kafka. Sper să fiu iertat de valul celor care au vrut cu orice preț de a-l alinia…
Dar… cum e firesc, să ne întoarcem la figura japonezului și al său volum care, să ne înțelegem, nu este o simplă încercare și atât. Dimpotrivă, textul are marile sale plusuri dar care, inventariate cu grijă, s-ar putea preschimba în neajunsuri, odată cu cel mai neînsemnat vânticel. Iar pentru a fi încă de la început și mai tranșanți, cartea nu poate fi decât, în cel mai bun caz, pretext pentru eventuale ulterioare exerciții meditativ-reflexive ale cititorului, acestea fiind contextualizate într-un melanj nipon / european. Paginile stau mărturie pentru un liric aparte, care, în tot cazul, trece în fața rigorilor clasice ale genului epic. Dacă mi s-ar cere un simplu rezumat al celor ce se întâmplă, recunosc, pentru a doua oară, eu însumi m-aș afla pe un teren nisipos. „Femeia nisipurilor” este prilej pentru rostirea unui monolog asumat, în cheie alegorică. Din păcate pentru propriul edificiu, este dovada cea mai bună că nu întotdeauna textul este mai valoros cu cât adăpostește mai multe sensuri.
Deși cum probabil s-a înțeles, epicul nu oferă stabilitate, ci într-un mod aparte mai mult încurcă… Deliberat sau nu, această manieră nu este prolifică pentru uzanțe estetice cu adevărat apreciabile.
„Femeia nisipurilor” e clar metafora bizară a unei predestinări. De altfel, cele două cuvinte ce apar atașate mereu scrisului lui Kobo Abe sunt „ciudată” și „bizară”. La fel e și falsul labirint pe care îl propune. Tragedia omului surprins de stranietatea propriei existențe nu rezistă decât atât timp cât i se dă crezare. Dar… să nu uităm nici faptul că personajul ales de Kobo Abe nu este o figură oarecare. Acesta iese din sfera preocupărilor obișnuite. Fin entomolog, practicând această știință mai mult sub forma unui hobby, se hotărăște să plece de acasă în căutarea unor insecte care să îi aducă consacrarea. Mai explicit, aflăm că „scopul călătoriei sale era colecționarea de insecte cu habitat în solul nisipos. Inutil a mai spune, insectele ce trăiesc în nisipuri sunt mici și lipsite de particularități deosebite. Dar adevărații colecționari nu se dau în vânt după fluturi sau libelule. Ceea ce îi animă pe acești împătimiți nu e dorința de a-și împodobi insectarele cu specimene care îți iau ochii, nici rațiuni de natură taxonomică sau alergătura după materia primă. […] Preocuparea lor ascunde o bucurie mult mai simplă și nemijlocită. E vorba de cea pe care ți-o aduce descoperirea unei specii necunoscute. O izbândă e de ajuns ca să-ți vezi numele consemnat cu litere cursive și păstrat aproape pentru totdeauna în Marea Enciclopedie Ilustrată de Entomologie, împreună cu lungi denumiri științifice în limba latină. Și dacă te gândești că vei rămâne în memoria oamenilor pentru multă vreme, fie chiar sub înfățișarea unei insecte, atunci merită să încerci”.  Uitând să ajungă la timp pentru ultimul autobuz, mijloc ce ar fi făcut posibilă revenirea în civilizație, personajul se rătăcește (la urma urmelor evenimentele acoperă etapele unei rețete bine cunoscute !) și ajunge în apropierea unui sat care, deși aflat la mică distanță de una dintre arterele principale, se va dovedi o adevărată închisoare pentru cel rătăcitor. Aici, se bucură de ospitalitatea unui bătrân ce îl va conduce către o locuință cu totul ciudată, pentru a înnopta. Din acest moment, tot ceea ce se întâmplă este vecin cu sensurile ascunse, figurate… Cu adevărat în mod straniu, străinul se trezește în compania unei femei al cărei loc de existență e o casă aflată sub greutatea nisipului. Alcătuită din niște bârne care stau să trosnească din moment în moment, este înconjurată circular de adevărate dune de nisip iar singura menire a femeii este aceea de a înlătura necontenit nisipul, în așa fel încât propria existență să nu fie periclitată – un adevărat simbol pentru întreaga comunitate. În scurt timp bărbatul va constata că, alături de femeie, se află practic închis în acest spațiu. Treptat, și el va începe același ritual, semn al vieții sisifice. Cu toate acestea, apelând la disimulare, va încerca în mai multe rânduri fie să înșele vigilența femeii, fie vigilența paznicilor. Într-un moment bine ales, apelând la un artificiu, reușește în chip propriu să evadeze. Fiind urmărit, neavând nici forța fizică necesară, nici trezvia cuvenită, se afundă el însuși într-o dună de nisip, fiind la un pas de moarte. Uimitor, este salvat chiar de către urmăritorii săi și readus la groapa în care timpul începuse demult să aibă alte legi.
Elementul care nivelează existențe, atitudini, vise – este nisipul; acesta pare a trece prin însăși corporalitatea locuitorilor zonei ce nu pot scăpa de un adevărat blestem. Ceea ce e mai greu inteligibil pentru un european este calmul pe care personajele îl afișează, o împăcare de factură necunoscută cu legile dure ale vieții. Uneori, este fascinant exploatat motivul lumii pe dos: „În preajma nisipului, orice lucru ce dispune de formă e goliciune. Curgerea lui, care neagă totalitatea formelor, e singura certitudine”; din dorința de a redeveni liber, bărbatul își pierde adesea cumpătul și își riscă existența fizică: „Vreau să desfac scândurile și să fac din ele material pentru scară ! Schimbă locul și mai încercă o dată. Rezultatul fu același. Când femeia îi mărturisise că nisipul face parte din lemn putregai, spunea adevărul. Dacă până și acest perete, cel mai expus la soare, îi confirma spusele, era ușor de imaginat în ce stare se afla restul”. Iar restul… începea să nu mai aibă concretețe !
Nisipul e semn al vitalității absurdului. Există și două episoade de o frivolitate aparte. Astfel, aflăm cum „în timp ce își dădea jos pantalonii, de la încheietura degetelor i se prelinse între coapse un pumn de nisip… […] Degetul, indicând direcția de mers, fără căciulă… Se topi îndărătul femeii, deja goală cu aripile întinse… […] Ce să mai spunem de dosul acesta rotofei și tare ca piatra ? Nu se compară cu cel al unei frustrate culeasă de pe stradă, cu curul cât castana… Așezată pe un genunchi, femeia începu să-și șteargă nisipul cu prosopul împăturit, începând de la gât. Deodată, se declanșă o nouă avalanșă de nisip. Casa începu să tremure toată, scârțâind. […] Deasupra stratului de nisip curgea sudoarea, iar peste sudoare cădea iar nisip… Femeii îi tremurau umerii, iar bărbatul, supraîncălzit, era gata să dea în clocot… Dacă l-ar fi întrebat cineva, n-ar fi putut răspunde de unde izvora copleșitoarea forță de atracție cu care îl ademenea… […] Pofta de mâncare a animalelor carnivore se manifestă probabil în același fel…” Este probabil una dintre secvențele care explică cel mai bine alegerea pe care o face bărbatul la sfârșitul romanului, atunci când, asistând la dispariția fizică a femeii, aproape nu mai este interesat de a reveni „în civilizație”. De altfel, omnisciența naratorului ne descoperă unul dintre gândurile cele mai interioare: „cât despre evadare, la aceasta poate cugeta în ziua de mai apoi”.
Romanului îi lipsește acea claritate ce ar fi fost necesară pentru surprinderea unei intenționalități cu mult mai coerente. Scriitorul japonez traduce într-o manieră personală acea frică ontologică în fața asumării destinului. În general fiind o față proprie literaturii nipone, aspectului de finețe i se atribuie rolul de a contrapuncta momentele ce ies din tiparul obișnuitului. „Femeia nisipurilor” atinge adesea, prin trimiterile pe care le presupune și prin debordanta sa capacitate de a înlesni supremația imaginației, canonul – în măsura în care acesta se poate controla – literaturii suprarealiste. Până la urmă, de ce nu, ar putea fi și un pas cu dreptul pentru revenirea la opera lui Kafka, din dragoste de… Kafka !
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s