Kurt Vonnegut – Filmul unei istorii greu digerabile

Filmul unei istorii greu digerabile
Uitându-mă peste cea de-a patra copertă a cărţii asupra căreia m-am oprit în această lună pentru a o prezenta, am fost interesat să văd în ce măsură cele scrise din partea unui prestigios Publishers Weekly au acoperire în textul propriu-zis. Prin urmare, lectura lui Kurt Vonnegut cu a sa „Mama Noapte” a început în nota iubitorului de carte ce intră într-o librărie şi începe să scotocească aiurea după „altceva”. Cuvintele care m-au atras au fost: „Mama Noapte, povestea spionului american deghizat în propagandist nazist şi care ajunge să fie judecat pentru crime de război, ne va bântui multă vreme”. Era, desigur, un punct interesant de unde aş fi putut pleca. Să fie oare, în sfârşit, o carte bine scrisă care să combine elemente ale istoriei cu personaje interesate de un demers detectivistic ?
Volumul face parte din, de pe acum renumita colecţie Biblioteca Polirom, a celor ce au adus mai aproape de cititorul român literatura universală. Singura recomandare pe care mi-aş permite să le-o aduc este aceea că ar trebui probabil să ţină seama mai mult, mai ales în cazul cărţilor care au mai cunoscut traduceri în română, de opiniile criticilor noştrii. Nu de alta dar, personal, m-am lămurit cât de serioşi şi pricepuţi sunt redactorii unor reviste din Occidentul rămas cam înţepenit în interese economice. Dacă succesul unei cărţi s-a redus întru totul la câte exemplare s-au vândut, atunci cu siguranţă că nu mai sunt multe de comentat. Căci parcă prea toate volumele din această serie sunt adevărate capodopere, opere demne de atenţia istoriei literare. E o doză de „heirupism” despre care nu am convingerea că îi ajută neapărat pe cei de la Polirom. Dacă mi se permite o sugestie, mai bine ar înfiinţa ei înşişi un „corp de analiză” a cărţilor traduse care ulterior să ofere şi câteva aproximări valorice. Poate să pară doar pentru început un act sinucigaş dar am convingerea că, dublată de o meditatizare eficientă, şi de nişte critici cu chef de trântă, Poliromul ar putea să îşi consolideze poziţia de lider pe acest segment.
Întorcându-mă la roman, voi mărturisi din capul locului că deşi este genul de scriere care se citeşte cu plăcere cap – coadă, cu toate acestea, nu e aşa cum afirma una dintre instanţele puţin creditabile de pe amintita copertă a IV-a: „Citiţi Mama Noapte ! Veţi deveni dependenţi de Vonnegut”. Acum, după ce am terminat lectura, sunt cu atât mai nelămurit. Chiar dacă e un domeniu care m-a interesat pentru o bună perioadă de timp (mă gândesc aici la tot ceea ce este legat de al doilea război mondial), nu mă simt deloc dependent de Vonnegut ci în cel mai bun caz m-aş putea reîntoarce la alte romane cunoscute.
Şi totuşi: să dăm Cezarului ce i se cuvine fără a umfla „potul”. Vonnegut ştie cum să scrie o poveste debordant de simplă în aparenţă dar care complică multe din firele istoriei convenţionale. Nu are valenţe revizioniste şi nici nu face parte din cei care învaţă mai întâi Istoria Holocaustului şi abia mai apoi cum să citească.
Cu acest roman, Kurt Vonnegut reprezintă mai degrabă un scriitor cuminte care vrea să arate că poate. Iar dincolo de acest ton uşor neserios pe care mi-l asum, rămâne, aşa cum mai sus am afirmat, un nume important şi prin felul concis în care reuşeşte să surprindă o perioadă destul de generoasă din jurul anilor ’40-’50. Unii au vorbit despre un roman postmodern, alţii despre o scriere cu cifru ori un discurs metafizic al fiinţei umane. Din cele câteva variante pe firul cărora s-ar putea citi „Mama Noapte”, cred că cea mai apropiată ar fi cea care găseşte în Vonnegut un postmodern deghizat. Avem şi (auto)ironie şi răsturnări de situaţie aproape incredibile, avem o microistorie capricioasă care nu ştie să focalizeze corect şi devine când o mamă prea îndepărtată, când una ce îşi neglijează personajul dospit sub auspiciile hazardului.
Am convingerea că ecranizarea romanului în anul 1996 de către regizorul Kieth Gordon, avându-i protagonişti în rolurile principale pe Nick Nolte şi Alan Arkin, a avut un succes mai mare decât cartea în sine. Şi asta pentru că, într-adevăr, volumul pare mai degrabă un scenariu pentru film decât un discurs romanesc.
Metafora din titlu ar fi putut anunţa un roman care să nască controverse dintre cele mai spectaculoase dar nu face în fapt decât să trimită la unul dintre personajele rămase în umbra ce guvernează viaţa personajului principal. Nu e un story despre onoare şi datorie. Deşi apar, acestea sunt tratate mai degrabă ca nişte mofturi personale. Povestea se dezvoltă în lungul vieţii celui care înfăţişează evenimentele la persoana întâi şi după o cronologie uşor alambicată. Cine este „eu”-ul narativ aflăm abia în pagina treizeci şi şapte, odată cu capitolul „Autobiografie”: „Eu, Howard W. Campbell, Jr. m-am născut la Schenectady, în statul New York, la 16 februarie, 1912. Tata, crescut în statul Tennessee, fiu de preot baptist, a fost inginer şi a lucrat la Secţia de Service pentru Utilaj Greu a Companiei General Electric”. Deşi aşezate puţin ciudat, aceste prime elemente de biografie nu fixează nici pe departe personajul ci, prin sensurile textului, îl aruncă şi mai mult în negura misteriosului vieţii. Până la urmă, nu trebuie să uităm cum încep paginile: „Aceasta este singura mea povestire a cărei morală  nu o ştiu. Nu cred că este o morală formidabilă; pur şi simplu se întâmplă s-o ştiu: Suntem ceea ce pretindem că suntem, aşadar trebuie să fim atenţi la ce pretindem că suntem”. Dacă ar fi fost mai bine şi mai serios construit, cartea s-ar fi putut transforma într-un manual obligatoriu pentru supravieţuirea în era globalizării dar aşa deserveşte acesteia.
Cel ce ne este ghid în textul lui Vonnegut are una dintre cele mai neplăcute sarcini. Recrutat în rândul spionilor americani şi „plantat” în sânul inamicului, devine omul care prin postul naţional german de radio conduce practic propaganda Reich-ului. Va fi privit în istoria reinventată a cărţii drept omul răspunzător de pe poziţia a doua pentru crimele făptuite de nazişti. Datele sale biologice se amestecă nu de puţine ori cu trăirile pe care le are din postura omului dezbrăcat de uniformă. De fapt, marea dramă a personajului este aceea că nu se mai întâlneşte nici măcar în anii de după război cu propria identitate, fiind conştient doar de inconştienţa sa. Absurdul vieţii face să fie pe rând americanul obişnuit, soţul mult dorit, nazistul convins, agentul de contrainformaţii, iar după terminarea războiului omul cel mai dorit de pe pământ de serviciile de spionaj din Israel şi Rusia. Aceste răsturnări spectaculoase de situaţii, pot admite că, în acelaşi timp, Mr. Campbell era şi locuitorul neinteresant al unui bloc din USA şi figura îndelung dorită. Deşi îşi pierde soţia şi prin aceasta poate chiar identitatea, (anti)eroul nostru străbate decadele sub semnul miraculosului. De câte ori este arestat, cineva are grijă să îl scoată basma curată (e un loc în care chiar nu am înţeles încrederea lui Vonnegut în patriotismul american), urmând ca undeva către paginile de sfârşit, el însuşi să se predea autorităţilor din Israel. Episodul predării  începe chiar din USA, acolo unde, reîntors în apartamentul de unde plecase şi regăsind totul vandalizat, pare să îşi dea seama că  nu mai are nicio sanşă şi se autodenunţă vecinului său evreu. Acesta, împreună cu mama sa, ea însăşi supravieţuitoare a Auschwitzului, sunt convinşi să anunţe „comunitatea”. E de reţinut că „un lucru pe care l-am auzit bine şi care m-a impresionat a fost felul cum îmi pronunţau numele de familie, felul cum suna numele meu de familie. «Kahm-bală» repetau întruna. Pentru ei asta înseamna Campbell. Însemna răul în stare pură din mine, răul care îşi exercitase influenţa asupra a milioane de oameni, creatura dezgustătoare pe care oamenii buni o vroiau moartă şi îngropată”.
Poate că asta i-a scăpat şi autorului: a inventat un personaj de care nu a mai ştiut cum să scape. Sunt mult mai numeroase secvenţele ce ar fi putut fi comentate dar concluzionez prin a afirma că Vonnegut rămâne un scriitor interesant, de citit, departe însă de sfera senzaţionalului sau a capodoperei. Un joc cu istoria, un joc cu soarta. Însă ambele prea fictive !
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s