La Tescani

Cunoaşterea istoriei noastre este până la urmă
şi un  temei de demnitate naţională
– Încă de la primele cuvinte ale dialogului ţin să vă mărturisesc propria bucurie, odată cu revederea acestor locuri deosebite. Tescaniul a reprezentat de-a lungul timpului un mister viu, doar de câţiva descifrat. Legătura dumneavoastră cu acest spaţiu este una cu totul specială. Oferiţi-ne, vă rog,  acea mare parte din biografia subiectivă proprie legată de Tescani.
– Spiritualitatea Tescanilor trebuie percepută din perspectiva personalităţilor care au trecut prin acest loc. Aşa cum spun în mod obişnuit, dacă acest Centru nu este cel mai dotat din ţară, este în schimb cel mai vechi pentru că încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, tatăl Mariei Rosetti – cea care avea să devină soţia lui George Enescu, a deschis acest conac moştenit de la părinţi, ca pe un salon cultural, un salon de muzică, de poezie, de creaţie, şi un loc de repaus pentru intelectuali şi artişti. Prin casă au trecut, de-a lungul timpului, mari nume. Printre vizitatori,  aş menţiona-o pe Regina Maria – din a cărei suită a făcut parte Maria Rosetti, doamnă de companie şi prietenă – ,  foarte curioasă să vadă conacul despre care se vorbea mult  încă înainte de al doilea război mondial, loc al unei familii menţionate în cronicele moldave, implicată în toate evenimentele istorice şi politice înfăptuite în acest colţ de ţară. Familia Rosetti era înrudită cu Mihail Kogălniceanu, cu familia Cuza, cu Costache Negri, iar de la Vasile Alecsandri se păstrează o bogată corespondenţă cu bunicul Mariei, Costache Rosetti, membru al Divanului ad-hoc, deci primul parlamentar de  Bacău. Ce mă leagă personal de acest loc ? Eram foarte tânără, asistentă la Universitatea din Bacău; am fost  detaşată aici,  în timpul verii, doi ani, când se obţinuse aprobarea pentru înfiinţarea unei Case Memoriale „George Enescu”. Alături de colegii mei, am cunoscut atunci istoria acestei familii dar nu numai atât. Am cunoscut şi istoria conacului, trecut prin multe, conac ce a învins timpurile potrivnice, reuşind să atingă acel statut  menit prin actul de donaţie. Căci, în 1947, familia Enescu dăruieşte Statului român,  reprezentat prin Ministerul Artelor – astăzi M.C.C. – două reşedinţe dragi lor şi anume conacul de la Tescani şi Vila „Luminiş”, ultima fiind proprietatea lui George Enescu, construită din bani Maestrului. Sunt mult mai multe de spus despre aceste istorii interesante, dar dacă este să rămânem în spaţiul subiectivităţii, mă voi reîntoarce cu mărturisirea că m-a frapat o atmosferă de lucru propice frumosului ce a fost cultivată în acest conac. Aici am cunoscut oameni de seamă, pictori, literaţi, muzicieni ori în general artişti, care veneau chiar înainte de amenajarea definitivă a conacului. Veneau în acest spaţiu mirific, mai ales pictorii, să lucreze, ducând peste timp numele Tescanilor. Ei bine, această companie a fost o adevărată şansă pentru mine. La rândul meu, am dorit întotdeauna ca acest loc să-şi urmeze fidel menirea, adică să fie un centru de cultură şi nu altceva. Vreau să completez cele spuse doar cu un detaliu. Anul trecut, a fost invitat, pentru prima dată în ţară, cu ocazia Festivalului Internaţional „George Enescu”, maestrul Serge Blanc, violonist, ultimul colaborator în viaţă al lui George Enescu. Este profesor la Conservatorul din Paris şi solist la Operă, are peste 80 de ani, dar este încă menţinut cu aceste atribuţii datorită valorii sale. A vrut foarte mult să viziteze Luminişul şi Tescaniul. Invitându-l aici, cu lacrimi în ochi a  parcurs proprietatea, mărturisindu-mi că e foarte fericit că a ajuns aici, dar şi că i se strânge inima când se gândeşte la cât de săraci au murit,  în străinătate, Maestrul şi soţia sa, şi cât de mult lăsaseră în ţară. Lucrul acesta ar trebui să ne facă să medităm la faptul că, imediat după război, amândoi s-au gândit la soarta intelectualului, a artistului, la cel care de obicei şi mai ales în vremuri tulburi,  se găseşte în dificultate. Într-un asemenea respect ar trebui să frecventăm locurile menţionate şi să le dăm viaţă.
– Dincolo de acest plan al „amintirilor de gală”, v-aş întreba retoric dar şi simplu, gazetăreşte: la ce bun un Tescani astăzi ? De altfel, aţi atins mai înainte problema contemporaneităţii care nu îşi cinsteşte aşa cum trebuie înaintaşii.
– La ce bun cultura, atunci? Să ne scuturăm de păguboasa şi falsa idee a „luxului” culturii; fără cultură, fără educaţie, nu ne putem numi oameni. Şi avem o datorie a noastră sufletească, o datorie de recunoştinţă faţă de oamenii mari, dar şi faţă de cultura română care prin aceştia s-a înscris în circuitul valorilor europene. Noi nu am părăsit niciodată Europa, din punctul de vedere al culturii. La ce bun acest Centru de cultură ? Ca şi mânăstirile, care au fost şi au rămas focare de cultură, un centru de cultură completează laicul prin informaţie, prin sincronizare cu lumea creaţiei de aici şi de aiurea. Dacă aţi vedea vizitatorii, dacă le-aţi vedea privirea ori bucuria cu care ating acest loc, dacă le-aţi auzi întrebările, atunci aţi avea răspunsul direct la această întrebare. Este oricând nevoie de un loc în care să te încarci spiritual, de un loc mărturie de spiritualitate, care să îţi amintească demnitatea de a fi om, prin contemplarea a ceea ce s-a creat, a valorii perene. Cunoaşterea istoriei noastre adevărate, de care se leagă strâns numele familiei Rosetti, este până la urmă şi un temei de demnitate naţională. În ţară sunt, de altfel, patru Centre de acest gen, printre care se numără cel de la Tescani, în fapt  rezidenţe pentru creatori la al căror statut încă se mai lucrează, cu scopul alcătuirii unei reţele naţionale. Centrul nostru este conectat la alte reţele culturale, de pildă, avem  legături cu Centrele culturale din Europa, facem parte din Asociaţia „Les Rencontres”, unica asociaţie a  oraşelor şi instituţiilor de cultură din Europa. Prin varietatea programelor anuale, atingem multe domenii ale creaţiei artistice, dar şi ştiinţifice, pentru că suntem deschişi şi acestor domenii, contribuind prin aceasta la descoperirea unor talente noi, la încurajarea mişcării artistice în general, oferind în acelaşi timp un reper şi un model în persoana maestrului George Enescu, spirit tutelar în rândul personalităţilor ce au trecut pe aici.
– În general ne zbatem să exportăm calitate într-un secol dominat de vizual. Mergând în continuarea celor spuse de dumneavoastră, mă refer aici la deschiderea înspre care tindeţi, haideţi să ne închipuim ce rol ar juca Centrul Tescani privit ca bun intelectual integrat într-un circuit al valorilor mondiale. Care ar putea fi proiectele de viitor ?
– Avem un program anual în care sunt câteva proiecte  continuate de la an la an. Le-am preluat pe cele de dinainte de 1989, cele  care au avut o coerenţă şi o valoare deosebită. E vorba despre Tabăra naţională de pictură, devenită mai apoi internaţională şi ajunsă, în 2006, la treizeci de ani de existenţă. Un alt proiect preluat este Festivalul „Enescu –  Orfeu Moldav”, festival de trei zile, la rândul său transformat, după 1989, în festival internaţional. În plus, am iniţiat proiecte care s-au inspirat şi din statutul Centrului. Anul acesta se împlinesc 10 ani de când desfăşurăm la Tescani un proiect numit „Permanenţe” care ţinteşte creaţia, compoziţia, studiul; în cadrul acestui proiect, am invitat anual între doi şi cinci participanţi, dintre personalităţile culturii româneşti, care au beneficiat de un sejur de lucru de două sau trei săptămâni, aşa cum odinioară familia Rosetti îşi invita prietenii să stea în casă şi să lucreze. Au fost invitaţi oameni de seamă ai culturii noastre. Aş aminti doar câteva nume: Horia Bernea, Andrei Pleşu, Mircea Martin, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Ion Irimescu, Alexandru Beldiman, Radu Toma, Alexandru Călinescu. Proiectul  acesta este continuat, între  2006 – 2009, de un alt proiect însemnat pentru noi: sub egida Fundaţiei Pro Helvetia, împreună cu Ministerul Culturii şi Cultelor, toate cele patru Centre din reţeaua naţională au primit în rezidenţă creatori dintr-un anume domeniu. Anul acesta, noi primim  patru scriitori: au fost deja în luna iunie doi scriitori, un elveţian şi un român, urmând, în octombrie, să vină alţi doi scriitori. Tot anul acesta se împlinesc zece ani de când au loc clase de măiestrie în cadrul a ceea ce numim Academia de Muzică. Muzicieni de mare renume (şi din afara graniţelor ţării) au îndrumat tinerele talente,venite să se desăvîrşească. De pildă, Ioana Ungureanu, profesoară la „Santa Cecilia” din Roma, a făcut o clasă de canto alături de doamna Georgeta Stoleriu de la Universitatea de Muzică din Bucureşti, Corneliu Faur din Israel a făcut o clasă de violoncel; minunata Lory Wallfish, pianistă care l-a cunoscut pe George Enescu şi care a lucrat cu Yehudi Menuhin, a fost şi este şi anul acesta prezentă, în toamnă, pentru o clasă de pian. L-am lăsat la urmă pe neobositul şi faimosul violonist de talie internaţională,  Şerban Lupu, care a condus anul acesta a cincea clasă de master pe vioară. 2006 a fost de excepţie deoarece am avut nişte tineri extraordinar de talentaţi, concertul de final fiind o adevărată sărbătoare atât pentru artişti cât şi pentru public. Pe lângă toate acestea, avem proiecte care se leagă de evenimentele marcante pentru fiecare an în curs. De exemplu, în acest an, anul francofoniei, avem ateliere de traducere, organizate în colaborare cu Universitatea din Bacău la care se adaugă cursuri de limba franceză pentru doritorii din localităţile limitrofe, înfrăţite cu localităţi din Franţa.
– Fondul documentar de care dispuneţi, înregistrările, fotografiile, şi altele cu un caracter inedit ar putea fi în continuare motive de cercetare. Mai interesează astăzi un asemenea demers faţă de George Enescu ?
– Da, există un asemenea interes prin faptul că Centrul nostru este şi unul de studii enesciene. Din păcate, după inundaţiile de anul trecut, la care s-au adăugat ploile de anul acesta,  biblioteca noastră, în care am adunat integrala enesciană, plus cărţi de critică muzicală şi nu numai, este momentan dezafectată. Ministerul Culturii şi Cultelor ne-a prins într-un proiect de reabilitare a conacului şi a imobilului numit „Merărie”, ambele monumente istorice din patrimoniul naţional, şi sperăm să putem oferi cât de curând spaţiul propice studiului şi cercetării. Sunt cercetători care vin să studieze documentele nu numai din ţară ci chiar din străinătate, precum Viena şi Salzburg, aşa cum s-a întâmplat nu cu mult timp în urmă. După ce ne vom putea reorândui şi instala biblioteca de specialitate, vom face o publicitate deosebită şi în ceea ce priveşte această oportunitate, ce fusese anunţată, de altfel, cu doi ani în urmă,  la Cracovia.
– Au reieşit cu claritate eforturile depuse de dumneavoastră de-a lungul vremii cu scopul de a valorifica acest loc al unei „blândeţi infinite”. Aţi tradus printre altele şi „Amintirile lui George Enescu”, o carte a cărei fericită şi elegantă apariţie a marcat altfel un an omagial 2005 destul de artificial. Cartea apărută bilingv la Editura „Curtea Veche” este alcătuită din convorbiri ale lui Enescu cu Bernard Gavoty. E o carte al cărei intertextualism te invită la o aprofundare a geniului enescian. Cum a luat naştere ideea acestei cărţi şi ce reprezintă ea pentru dumneavoastră ?
– Înainte de a trece la carte aş vrea să vă spun că sintagma pe care aţi folosit-o – „eforturile mele” – nu este una tocmai fericită şi asta deoarece tot ceea ce am reuşit să întreprind s-a înfăptuit cu sprijinul întregii „echipe”, cum se spune acum,  cu care lucrez de atâţia ani. Nu uit nici eforturile deosebite ale celor care au fost înainte aici şi fără de care nu am fi avut acum un subiect. Revenind, da, cartea de care aminteaţi a fost un proiect personal. Cum sunt toate în viaţa noastră, am încercat suişuri şi coborâşuri. La început, am propus unei mari edituri apariţia acestei cărţi şi din start, editura  s-a arătat extrem de fericită, dar s-a revenit asupra hotărârii imediat, motivându-se prin  lipsa de cerere a pieţei. Câteva luni am fost descumpănită, dar nu îmi venea să renunţ la acest proiect. Memoriile sunt în fapt traduceri ale celor douăzeci de convorbiri cu Gavoty, transcrise la persoana întâi de către acesta, purtând  aprobarea Maestrului. Amintirile… au mai fost publicate în 1964, în limba română şi ulterior în limba franceză. Dar atunci când au fost traduse s-au scos din textul ediţiei princeps câteva fraze care nu conveneau regimului. S-au evitat referirile la monarhie sau la aspecte privind regimul politic. Dorinţa mea a fost ca, la 50 de ani de la dispariţia lui George Enescu, să aducem textul integral al acestor amintiri. Aşadar, o versiune completă în franceză şi română, cu multe fotografii, unele inedite şi o cronologie „raisonnee”, an de ani, pe margină. Cartea fost  remarcată  la Târgul de Carte de la Frankfurt şi la Salonul cărţii de la Paris. Aş aminti şi faptul că Memoriile… prinţesei Maruca, pe care le-am publicat în anul 2000, au constituit tot o ediţie bilingvă ce s-a bucurat la rândul ei de un mare succes. Menţionez, referitor la această carte – „Umbre şi lumini” – că a apărut recent a doua ediţie revăzută a memoriilor Mariei Cantacuzino-Enescu. Ediţia a doua nu este bilingvă, dar beneficiază de un aparat critic excelent şi, lucru foarte important, avem din nou fotografii inedite, furnizate de colecţiile private.
– Din câte ştiu, aveţi în plan şi o carte dedicată zonei Tescani. Cât de departe este finalul acesteia şi ce v-aţi propus ?
– Cartea aceasta este o scriere la care mă gândesc de mult, am scris o bună parte din ea, dar anul acesta, fiind constrânsă de un eveniment tragic în familie, am renunţat pentru un timp la scris, sper nu prea îndelungat. Însă, una peste alta, nu din superstiţie, nu prea îmi place să vorbesc despre ceea ce voi face, considerând că se diluează o anume energie care te ajută să te concentrezi. Nădăjduiesc să pot termina această carte ce face parte dintr-un ciclu mai lung, intitulat „Călătoriile mele”. „Cartea de la Tescani” va apărea probabil înaintea cărţii mari a călătoriilor; vrea să fie altceva decât o simplă istorie a locului.
– Iată cum ne întoarcem la aceea biografie subiectivă de la care pornisem. Doamnă profesoară, este cunoscut regretul iubitorilor muzicii cu privire la distanţa mare ce-l separă pe Enescu, în ciuda voinţei proprii – este înmormântat la Paris – de ţinuturile sale dragi. Mulţumindu-vă pentru amabilitatea acestui interviu, las cortina să cadă, înţelegând subtilele nuanţe tragice ale acestei îndepărtări, prefigurată oarecum de însuşi marele maestru fie prin „Oedip”, fie prin „Vox Maris”.
– Să reţinem totuşi că, atât George Enescu cât şi soţia sa, şi-au exprimat în termeni clari dorinţa de a fi fost înmormântaţi aici, la Tescani. Că sunt acum înmormântaţi la Paris, aceasta nu este nici vina familiei Enescu, nici a autorităţilor franceze. Vina ne revine şi trebuie asumată: a fost povestită istoria de către Oana Orlea, nepoata familiei Enescu, scriitoare cu domiciliul actual în Franţa, în revista Lettres Internationale. Înainte de a ne răzvrăti şi reclama nedreptăţi, trebuie să ne informăm, să ştim adevărul, modul în care s-a ratat de două ori, din vina noastră, aducerea osemintelor în ţară. Sunt voci care ar trece peste dorinţa lor (exprimată în scris), propunînd alte locuri, cum ar fi Bucureşti sau Sinaia, sub pretextul că Tescanii sunt prea departe, şi cred că disputele au dus la amânări ce au compromis ideea. De parcă mănăstirile din nordul Moldovei, ar fi fost mutate  la Bucureşti ca să fie năpădite de vizitatori, din toate colţurile lumii, aşa cum sunt! Pentru moment, ne rămâne speranţa.
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s