La umbra veşnică a ţepelor în floare

La umbra veşnică a ţepelor în floare
Lumea epigramiştilor este fără doar şi poate o lume a tumultului, o lume care îşi provoacă cititorul şi care se reconstruieşte într-o continuitate dezarmantă, neţinând seama neapărat de vreo „dogmatică” riguroasă până la extrem. Fără doar şi poate, nu putem amesteca epigramele reuşite cu încercările vagi ale unor „personaje autosuficiente”, drept pentru care mă voi referi în mare la noţiunea de epigramă. Destul de văduvită în ultimul timp, de multe ori epigrama trece în faţa marelui public ca fiind ceva uşor frivol, conducând treptat către lipsa de seriozitate. Apariţia sa este prilejuită îndeosebi de moment, ulterior urmând, ca eventual, să fie încredinţată foii de hârtie după o reflectare mai atentă.
O bună epigramă este de obicei formată din două părţi: una care aţâţă curiozitatea, descriind în culori vii un subiect oarecare şi o a doua parte care, printr-un vers neaşteptat, oferă „soluţia” de moment (repet !) a problemei. Acesta este până la urmă tot mecanismul epigramei. Iată pentru ce în epigramele reuşite, autorul se fereşte de a încărca cu expresii violente începutul lor şi debutează în mod perfid cu elogii pentru a provoca, la sfârşit, surpriza – toate acestea prin concluzia neaşteptată şi „înţepătoare”. La urma urmelor, definiţia „oficială” a epigramei circumscrie aceeaşi realitate: „Specie a poeziei lirice, de proporţii reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii etc. şi se termină printr-o poantă ironică”. Toate bune şi frumoase, desigur, până la reuşită ! Cum nu mi-am propus nici pe departe o apropiere „academică” faţă de realitatea epigramei, voi amâna celelalte consideraţii referitoare la istoricul acesteia pentru o dată ulterioară.
Revenind la obiectul în discuţie, Iordan Aioanei nu face nici pe departe notă discordantă. Versul său nu se vrea semnificantul vreunui iconoclasm; pare să respecte întru totul micile aspecte expuse mai sus şi tocmai de aceea lectura volumului ce ni-l propune se înscrie în firescul speciei. Reuşitele volumului constau în precizia şi degajarea cu care autorul ne conduce prin această lume deloc virtuală a „ţepelor” şi „ţeparilor”, fără a-şi declama în nici un fel propria-i superioritate. Dimpotrivă, uşor nedumeriţi, apreciem lipsa de visceralitate şi seninătatea cu care sunt expediate sentinţele literare. Iordan Aioanei face parte din rândul epigramiştilor care au capacitatea de a surprinde până către infinitezimal imagologia unei lumi ale cărei sensuri provoacă abuzul gândirii. Senin, are puterea să zâmbească în faţa acestui talmeş-balmeş în cheie ironică ale cărui coordonate jalonează iluziile firescului.
Aceste stihuri în „rime vesele şi triste” sunt formal grupate în şase părţi distincte care rămân până la urmă interconectate datorită fondului de la care pleacă. Astfel, „Rime estivale”, „La un pahar…”, „Politicale”, „Divertis”, „Şarje” şi „Epitafuri” concentrează o lume destul de normală în ciuda propriilor ciudăţenii, creând – cu siguranţă voit – un sentiment al inefabilului. Mulţimea personajelor nu este formată numai din cei care stau de obicei „la galerie” ci îi adună sub aceleaşi auspicii şi pe scriitor, administrator, dentist, profesor, bucătar, secretară, bibliotecar ş.a.m.d.
În prima secvenţă a volumului tragem din păcate doar cu coada ochiului la „rondelul-epopee al secretarei” care „Noaptea-şi plimbă relieful / Şi pe spate şi pe faţă” în timp ce „Prin rochia-i din voal perdea / Ce corp şi sâni ne-arată ea ! / Are ea pe vino-ncoace, / Iar el priviri ca s-o… desbrace !” Restul rimelor din prima secvenţă vizează cam aceleaşi aspecte variind mai mult sau mai puţin doza de sarcasm. Dintre cele şase secvenţe poate cea mai reuşită este cea în care autorul realizează un adevărat spectacol al reverenţelor verbale – e vorba de şarjele îndreptate către colegii de breaslă şi nu numai, printre care V. Matei, I. Prăjişteanu, M. Pauliuc, Tatiana Mihuţ, Eliza Macadam, Val Mănescu, Nicolae Mihai, Victor Munteanu, D. Davila. Personal aş fi aşteptat un sarcasm cu mult mai însufleţit în „Politicale” dar, probabil că ludicul provocat de cântarul civic al autorului nu a funcţionat decât sub forma unei autocenzuri. De altfel, Iordan Aioanei nu uită să facă haz de necaz – şi asta deoarece declamă: „Artist nu sunt şi n-am talent, / Privesc cum trec mişcând din fese / Nu mă amăgesc şi vreau să-mi pese / Pentru un studiu mai atent”.
Până la urmă, avem de-a face cu un volum interesant, în care aiurelile postmoderniste ale unei societăţi ce încă mai gândeşte în şalvari variază cu limită către infinit ipostazele grotescului.
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s