Leo Butnaru – Nuanţând o posibilă enciclopedie a sufletului

Nuanţând o posibilă enciclopedie a sufletului
În momentul când mi-am propus realizarea rubricii de faţă, Literaturbahn – nu am plecat neapărat de la un itinerariu bine stabilit. Nu am încercat nici pe departe să poposesc în apropierea a ceea ce este mai reprezentativ fiecărei literaturi contemporane ci, mai degrabă, respectând „plăcerea lecturii”, am îngăduit o pseudo-infuzie subiectivă a temelor ce au circumscris, cu timpul, interesul pentru mai multe forme de expresie. Când metodic decadent (ce paradox inoperant !…), când în ritm de jazz, preţios ori cu prea mult piper, când răvăşit de nebunia unei lumi ce nu se mai înţelege şi al cărei sfătuitor refuză să le arate calea celor îmbufnaţi, când invitaţi de onoare într-un Orient ale cărui tradiţii devin în prezent doar subiecte la o cafea, am dezvăluit, arareori fără intenţie, dezamăgiri ori dimpotrivă, plăceri nedisimulate. În ciuda tuturor, am descoperit că din fişa autorilor recenzaţi / prezentaţi lipseşte o apariţie reprezentativă pentru literatura română de peste Prut. Şi, tocmai pentru că suntem în preajma nefericitelor evenimente legate de Grigore Vieru, am decis că nu aş avea niciun motiv de a mai trece peste Moldova, drept pentru care m-am oprit asupra uneia dintre vocile cele mai autorizate dar şi mai preocupate de legăturile diverse ce se pot stabili între literatura română şi cea basarabeană.
Pentru cartea pe care o voi bifa (a mi se scuza alegerea nefericită a cuvântului !) de această dată este uşor să constituie, la prima vedere, o apariţie bizară. Dacă sunt unii ce l-au considerat – cu mai multă sau mai puţină dreptate – pe Leo Butnaru pe rând poet, eseist, preocupat de istoria criticii sau chiar de critica criticii, în ceea ce mă priveşte voi declara că l-am întâlnit pentru prima dată în paginile revistelor literare, acolo unde, continuu proba un spirit viu, mereu în alertă.  Nu pot spune că m-a fascinat dar am dreptul de a mărturisi că de-a lungul acestui palier al activităţii sale, a produs nu de puţine ori ierarhizări pertinente ori a declanşat valuri polemice cu referire la actualitatea unora dintre cei ce au „luat faţa” ultimelor două decade. Mai sus, am amintit doar în treacăt de Grigore Vieru. Simpatizant declarat ori nedeclarat, anti- ori pro-, admitem cu toţii că opera acestuia a curs într-o singură direcţie: aceea a păstrării nealterate a unui spirit profund românesc. Ei bine, altfel, Leo Butnaru surprinde cu o carte a cărei importanţă deosebită se leagă mai ales de viitoare realizări. Aş numi-o, din acest punct de vedere, o carte experiment. O carte care încă se citeşte în atelierul imaginar Leo Butnaru. Având o structură tripartită, volumul adună inteligente reflecţii asupra (im)posibilităţilor de inventariere a caracteristicilor sufletului român în forma unei enciclopedii, având „în oglindă” două exemple de marcă ale literaturii universale: Viktor Erofeev şi Gombrowicz. Cea de a treia parte e legată de un „micro tablou biobibliografic”, sub formă de interviu (realizat de Silviu Băcăuanu-Neamţ !!!), în care Leo Butnaru răspunde întrebărilor clar, fără nuanţele din capitolele precedente. Unitatea volumului, deşi nejustificată la nivelul unei dinamici intrinseci, răspunde în faţa marii teme pe care şi-o asumă, deşi acest lucru se întâmplă voit într-un registru uşor parodic.
Iar dacă nu am fost extrem de clar, „Românii, Enciclopedia sufletului rus &  Gombrowicz”, la Editura Timpul, Iaşi, 2008, încearcă să întrevadă câteva din motivele pentru care intelectualii români par a nu fi interesaţi de realizarea unei enciclopedii a sufletului român. Motivele descoperite sunt din cele mai diverse dar peste toate, se pare că tronează „sperietura din faţa oglinzii”, acolo unde orice ins „ce se respectă şi îşi respectă ţara” (asta fiind datoria cea mai de preţ)  nu are voie să puncteze şi aspectele negative ale poporului său. Astfel, un Patapievici ori un Drăghicescu nu vor fi foarte uşor trecuţi în paginile manualelor. Aici, unde românul / basarabeanul este cu mult mai îngăduitor decât rusul ori polonezul – exemplele luate fiind cele ale lui Erofeev, Gombrowicz, nu rămâne peste timp decât forma nivelată, în faţă netrecând nicicum conştiinţa individului.
Cartea reclamă o reţetă de graniţă, undeva mai degrabă între eseu şi memorii. În timp ce eseului îi lipseşte poate o mai coerent construită parte argumentativă, memoriile se deplasează dinspre realitatea concretă către selecţia pricepută a unor aspecte ce îi facilitează autorului organizarea discursului. De multe ori, forma diaristică propune metafora. Am reţinut din paginilie lui Erofeev scena meciului de fotbal, acolo unde „în joc” sunt implicaţi mai mulţi preşedinţi. Dintre aceştia, peste timp, „Putin este ţarul visului rusesc. Aceasta e cauza principală a visului său. El există în subconştientul ruşilor. Fiecăruia dânsul îi promite de ce are acesta stringentă nevoie”. Şi cât de bine şade „icoana” Putin peste un popor ce vede în ideea de stat chipul infernului: „Nicăieri în altă parte, decât în iad, existenţa socială nu determină atât de pregnant conştiinţa. Dar, totuşi, în cercurile culturale ale Europei devine senzaţională tradiţia rusească de a-şi recepta propriul stat drept iad” (cuvintele aparţin polonezului Adam Pomorski). Iar pentru că sufletul rusului şi chiar (mai rar) al basarabeanului sondează zonele subconştientului, de unde se întoarce adesea cu frustrările întregii colectivităţi, sudalma, dacă preferaţi înjurătura, are sens existenţial: „Iar de cum venea vorba de închiderea bisericii, negurenienii se puneau vârtos pe blestem şi sudalme. Utilizând deja şi înjurăturile – multe, stufoase – însuşite odată cu venirea «fratelui mai mare». Prolifică, imprevizibilă, buruienoasă, scabroasă, proteică, precum râma care, odată înjumătăţită, se transformă deja în… două râme (!), înjurătura rusească ajungea să se simtă la ea acasă în gura păcătoasă a basarabeanului nu prea mers la biserică”. Mai mult sau mai puţin corect, este demn de interes capitolul dedicat absenţei enciclopediei sufletului românesc care începe cu un fragment dintr-un eseu al lui Oleg Garaz: „…la români individul nu poate avea ceva asemănător cu un suflet, deoarece acesta este proprietatea exclusivă a unei entităţi aglutinate care poartă denumirea de Neam. Deci, aparţinând unui Neam, românii, toţi grămadă, se înrudesc între ei şi, în final, sfârşesc prin a fi, cum se spune în Basarabia, neamuri. Undeva între individualismul occidental şi sobornicia ruşilor. Nici egoişti, nici comunişti, nici frumoşi, nici deştepţi, ci pur şi simplu români”. Unde se va ajunge cu demonstraţia ?  Îmi permit luxul de a vă lăsa să căutaţi singuri răspunsul, cu speranţa nedisimulată că în cadrul ecuaţiei veţi găsi şi alţi factori… Plecând de la cele asumate prin lectură ori prin fapte de viaţă, Leo Butnaru stabileşte câteva trăsături distinctive între ruşi / modoveni / români. Dacă ruşii vor merge către extremele ideii, românii abia încearcă să apuce o frântură… Ruşii sunt dramatici, înverşunaţi, pentru ei neexistând jumătăţile de măsură… Să ne aducem aminte de ceea ce scria Erofeev: „De regulă, ruşii sunt inestetici. Murdari. Cu pete”; „Anecdota e unica formă de cunoaştere a ruşilor”; „Purtătorul de dumnezeu (bogonoseţ) e un fel de animal, cum ar fi porcul”. Ei bine, dacă înţelegem corect, lipsa unei enciclopedii se datorează şi faptului că nu am ştiut cum să gestionăm maniere de raportare asupra neamului precum cele ale scriitorului rus. Personal, trecând pentru scurt moment în tabăra celor pe care Leo Butnaru îi blamează, mă declar neinteresat de extremismele unei asemenea enciclopedii”.
Mult mai aşezată este partea dedicată lui Gombrowicz, scriitorul polonez propunând o formulă diaristică asemănătoare cu cea a lui Leo Butnaru: „…omul, autorul, scriitorul de jurnal este curios, înainte de toate, faţă de sine însuşi şi, iată, purcede a-şi identifica propria persoană / personalitate. Scrisul diaristic parcă ţi-ar arăta, parţial, la ce te poţi aştepta de la tine însuţi şi, de asemenea în parte, îţi sugerează ce (mai) aşteaptă (el, scrisul, jurnalul) de la tine. El, scrisul de jurnal, ca ocupaţie mai specială a sinelui mărturisitor şi, concomitent, ca – dez-ocupaţie a acestui sine…”   Mai departe sunt întru totul de acord, vizavi de rândurile dedicate „hiperpatrioţilor”.
Volumul nu trebuie citit ca pe o reţetă. Nici nu cred că aceasta a fost  intenţia autorului ! Dar, prin originalitate, prin lecturile suprapuse, datorită perspectivei tranşante de a înregistra realităţi, fie ele şi subiective, cartea are statut de obligativitate.
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s