Limbajul cultural – semiotic specific comunicaţiilor în masă

Limbajul cultural – semiotic specific  comunicaţiilor în masă
Privire generală
Relaţiile dintre oameni sunt deosebit de complexe şi importante, ele reprezintă ţesătura pe care se aşază însăşi viaţa, structura reuşitelor, miracolelor sau dezastrelor umane. Trăsături şi însuşiri, fapte omeneşti (bune sau rele), priviri şi gesturi – toate pot crea un COD, un MODEL, un STIL de comunicare interumană.
Comunicarea, înţeleasă în sensul său larg, ca act tranzacţional, inevitabil în situaţii de interacţiune, devine esenţială, fundamentală, atât pentru viaţa personală cât şi pentru cea socială a individului. Astfel, notiuni precum “comunicare”, “limbă”,  “limbaj” sunt polisemice, ele comportând o pluritate de sensuri. Acest fapt provine nu numai din complexitatea fiecărei noţiuni, ci şi din aceea că ele constituie obiectul de investigaţie al mai multor discipline ştiinţifice: lingvistica, sociologia, semiotica, cibernetica, etc. Aceste discipline aduc propriile lor perspective de abordare, care nu sunt întotdeauna identice sau măcar complementare.
Comunicarea reprezintă înştiinţare, ştire, veste, raport relaţie, legătură. Cam acestea ar fi sinonimele oferite de dicţionarul explicativ al limbii române pentru comunicare. Deşi pare simplu, înţelesul comunicării este mult mai complex şi plin de substrat. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atâtea metode de manifestare. O definiţie concretă a comunicării poate spune că, comunicarea înseamnă transmiterea intenţionată a datelor, a informaţiei.
Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun. Comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun: scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe şi inţelegere comună – “acelaşi spirit”, cum spun sociologii.
Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.
Forma comunicării
Formele comunicării sunt distincte şi separate una de alta aşa de mult, încât au sistemul lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt facute pe foaia de hârtie potrivit anumitor reguli – aşa cum sunt cele ale gramaticii şi ortografiei, atunci noi formulăm cuvinte şi ”forme ale scrierii”.
Mediul comunicării
Este un mijloc al comunicării de a combina mai multe forme. Un mediu poate implica utilizarea tehnologiei iar atunci acesta este dincolo de controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseşte forme ale comunicării precum sunt cuvintele, imaginile şi desenele.
Media
Sunt acele mijloace de comunicare în masă care s-au constituit într-un grup propriu. Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele şi revistele. Toate acestea sunt distincte şi prin modul prin care pot include un număr de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea oferă cuvinte, imagini şi muzică. Adesea termenul mass-media identifică acele mijloace ale comunicării bazate pe tehnologie, care fac o punte între cel care comunică şi cel care receptează.
Semiotica este o disciplina relativ recentă, ea a apărut la începutul secolului al XX-lea. Marii cercetători care au fundamentat această teorie sunt: lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure (1857 – 1914) în Europa şi omul de ştiinţă Charles Sanders Pierce, în Statele Unite (1839 – 1914).
Ferdinand de Saussure a conceput semiotica ca pe o ştiintă generală a semnelor, ce trebuie inventată şi în cadrul căreia lingvistica, studiul sistematic al limbii ar sta pe primul loc deşi, tot el recunoaste, limba nu este decat un sistem particular.
Charles Sanders Pierce, în schimb, nu a studiat înainte de toate limba, ci a căutat de la început o teorie generală a semnelor şi o tipologie – foarte generală care să cuprindă bineinţeles şi limba, dar inserată într-o perspectivă mai largă.
Un semn este o materialitate pe care o percepem cu ajutorul unuia sau mai multor simţuri pe care le avem. El poate fi văzut, auzit, mirosit, atins sau chiar gustat. Totuşi “un semn este ceva care ţine loc de altceva pentru cineva, sub un oarecare raport sau un oarecare titlu” – afirma  Charles Sanders Pierce.
Aceasta definiţie are meritul de a arăta ca un semn întreţine o relaţie solidară între trei poli cel puţin: faţa perceptibilă a semnului: semnificant (St), ceea ce reprezintă – obiectul sau referentul şi ceea ce semnifică – interpretant sau semnificat (Se).
Această triunghiulara prezentare reprezintă dinamica oricărui semn ca proces semiotic, a cărui semnificaţie depinde de contextul apariţiei şi de aşteptarea receptorului său:
Se
Semnificat
Referent
Obiect
St
Semnificant
Deşi semnele pot fi multiple şi diferite, ele ar avea după părerea lui Pierce o structură comună, implicând acea dinamică tripolară care leagă referentul de semnificant şi semnificat. Dacă semnele au însă structura comună nu înseamnă că sunt identice: un cuvânt nu este acelaşi lucru cu o fotografie, nici o haină cu un semn de circulaţie. Şi totuşi acestea pot însemna altceva decât ceea ce sunt ele şi deci pot constitui semne.
Imaginea ca semn
În ceea ce priveste imaginea, în tipologia semnelor, Pierce a inclus-o în clasificarea sa ca pe o subcategorie a icoanei, imaginea având un caracter heterogen, înţelegând prin aceasta felul în care ea reuşeşte şi coordonează într-un cadru fix, diferite categorii de semene “imagini”  – sensul teoretic al termenului, dar şi semne plastice: culori, forme, textura şi semene lingvistice – limbaj verbal. Interacţiunea dintre ele dă un sens care trebuie descifrat.
Imaginile publicitare
Imaginile publicitare constituie un prototip de imagine mediatică, atunci când e vorba de mai mult decat o imagine. Ea a fost una dintre primele obiecte de observaţie pentru semiologii imaginii de debut a anilor 1960.
Mai précis, în anii 1960, Barthes elaborează mecanismul de funcţionare a imaginii. El îi recunoaşte imaginii facultatea de a provoca semnificaţie secundară plecând de la o semnificaţie primară, de la un semn plin. De exemplu, fotografia (semnificant) care îmi permite să recunosc tomate, ardei iuţi sau cepe (semnificaţi) constituie un semn (un semnificant legat de semnificat). Cu toate acestea, acest semn plin îşi urmează dinamica semnificativă, devenind semnificantul unui semnificat secundar, “fructe şi legume mediteraniene, Italia”.
Barthes a conceptualizat şi formalizat citirea “simbolică“ a imaginii şi mai cu seamă a imaginii publicitare, proces reprezentat prin diagrama:
Semnificat
Semnificant
Semnificant
Semnificat
Astfel, imaginile nu sunt lucrurile pe care le reprezintă, dar noi le folosim pentru a vorbi de altceva.
Publicitatea este o mare consumatoare de teorie, sau cel puţin de “instrumente teoretice” care îi permit să analizeze, să-l analizeze pe individ în relaţiile sale cu propriile-i motivaţii şi dorinţe, în interacţiunile sale cu ceilalţi indivizi din societate, în percepţia pe care o are asupra mijloacelor de comunicare şi a modurilor de reprezentare ale acestora.
Semiotica comunicaţiilor de masă reprezintă pasul făcut de omenire în cunoaşterea cât mai aprofundată a istoriei mondiale, în recunoaşterea paşilor anteriori către prezent, o ştiinţă care ridică treptat valul ce ne acoperă ochii, căci ce poate fi mai supărător, mai degradant, decât să trăieşti în întuneric, în ignoranţă, necunoscându-ţi trecutul, originea şi mai ales valenţele ce te pot ajuta sa păşeşti cu uşurinţă şi siguranţă  în viitor, in ciuda agresiunilor de tot felul si la tot pasul.
Informaţia, există permanent în jurul nostru disimulată de cele mai multe ori în lucruri, fapte şi acte pe lângă care trecem adesea nepăsători, nebănuind măcar cum să folosim ceea ce reprezintă cheia succesului: informaţia inteligentă, sau semnele şi sistemele de semne necesare comunicării sub toate formele sale.
Semiotica comunicării de masă devine astfel nu numai o ştiinţă modernă, dar este şi un factor important al înţelegerii macrotranziţiei din ţara noastră, în care au loc schimbări fundamentale ce vor modifica nu numai producţia şi consumul, dar si mentalităţile, practica socială şi traditională.
Specialiştii au situat cele mai vechi mesaje inteligibile odată cu apariţia lui homo sapiens. Atunci apar primele semne (simboluri), primele enunţuri – simboluri educaţionale. Cele mai vechi desene reprezintă mâna – poate fiind ca perceput ca element separatoriu şi definitoriu faţă de animale. Cu ajutorul mâinii omul putea să desfăşoare activităţi care îi permiteau să supravieţuiască. În acest mod, reprezentarea mâinii poate fi considerată un prim pas al inteligenţei, simbol creat inconştient şi totodată mesaj care ne asigura că oamenii în acele timpuri au început să vadă, să facă primele asocieri primare inteligente, practic să se descopere pe sine.
Desenele şi picturile din grotele descoperite pe întinsul globului nu reprezintă doar imagini, ele reprezintă schematic (aşa cum o fac copiii astăzi)  acte inconştiente încărcate de semnificaţie, bizonul pictat reprezenta pentru omul peşterii nu doar o poză, ci poate un întreg spectacol, cu lupte pentru supravieţuire, în general experienţa sau primele experienţe ale omului cu natura.
Un desen devine astfel un simbol care evocă un obiect, o imagine, o idee, o noţiune sau un sentiment. Simbolul devine parte dintr-un sistem de semne care construiesc informaţia. Un mesaj, într-un cadru care astăzi este din ce în ce mai sofisticat.
Semiotica este ştiinţa care analizează toate sistemele de semne, inclusiv limba.
Sistemele de semne se deosebesc unul de celălalt prin: formă, structură, funcţionare. Sistemele de semne au şi elemente comune: servesc ca mijloc de exprimare şi comunicare a ideilor; sunt sociale şi sunt materiale.
Comunicarea se realizează simultan prin transmiterea de semne şi semnale (aceste separări nu sunt decât metodologice), semnul reprezentând situaţii statice, iar semnalul – procesul.
Mai multe semne formează un cod, iar codurile vor fi din ce in ce mai numeroase, sistematizate odată cu evoluţia complexa a tuturor ramurilor ştiinţelor.
Semiotica comunicaţiilor de masă reprezintă :
a)     sinteza a milenii de istorie şi practică în comunicare de masă de la primele semne până astăzi;
b)    studiul atent al limbajului, tehnologiei de comunicare, mesajelor şi lexicografiei.
Este o ştiinţă pluridisciplinară care implica cadre de înaltă calificare: psihologi, sociologi, semioticieni experţi care studiază şi coordonează comunicaţiile de masă căutând să determine acţiuni în folosul umanităţii, de pe poziţii spirituale avansate. De asemenea, studiază impactul informaţiilor asupra omului.
Pluridisciplinaritatea semioticii comunicaţiilor de masă exprimă în mod adecvat amplitudinea ştiinţei, semnul si sistemul de semne constituind mijloc şi totodată obiect de cercetare permanentă, folosit în studiul elementelor de antropologie semiotică, în artă şi arhitectură semiotică, în ştiinţe politice, istorie, etnografie si folclor, etc.
Semiotica comunicaţiilor de masă poate fi înţeleasă ca pe un înalt grad al percepţiei asupra problemelor umane, un mod superior de operare de la concret la abstract cu toate mijloacele de comunicare în scopul unic de a egala valoric spiritual în mod real toţi oamenii. Acesştia se nasc egali din punct de vedere al legilor, dar se diferenţiază prin religie, studii, coeficient de inteligenta, s.a.m.d.
Unicitatea personalităţii umane amplifică complexitatea mijloacelor de comunicare, fiecare individ dispunând de un sistem propriu de coduri si semne cu care comunica (îşi exprimă ideile, se face înţeles şi înţelege). Mai mulţi indivizi cu un sistem comun de comunicare (limba) îşi păstrează totuşi particularităţile şi modul propriu de înţelegere, în condiţiile în care se observă, cel puţin în ţara noastră, o evoluţie majoră a limbii române, care accepta unele transformări şi sensuri de cuvinte (coduri) moderne, vocabularul îmbunătăţindu-se permanent cu noi termeni, poate mai sofisticaţi.
Instabilitatea limbii conduce astfel spre noi metode de determinare, semiotica făcând din semiotica comunicaţiilor de masă o ştiinţă a viitorului, în condiţiile în care rolul experţilor în semiotică este acela de a găsi metoda adecvată pentru a induce şi a transmite idei pozitive, valoroase, găsind  „limbajul comun” pentru a-i determina şi pe ceilalţi să găsească sensul pozitiv şi înţelesul deplin al informaţiei.
Limba (ca sistem de coduri) nu este decât un exemplu apropiat pentru a exprima complexitatea şi importanţa existenţei semioticii comunicaţiilor de masă.
Se poate pune astfel, o cărămidă la fundaţia unei instituţii care mâine va fi obiectul unei noi provocări, pentru că informaţia este singura armă de apărare a omului împotriva viitorului.
Bibliografie:
  1. Daniela Rovenţa – Frumuşani – Semiotică, societate, cultură, Editura Institutul European, Iasi, 1999;
  2. Traian D. Stănciulescu – Introducere în filosofia creaţiei umane, Editura Junimea, 2005
  3. Traian D. Stănciulescu – La început a fost semnul, Editura Pim, 2005
  4. John Deely –  Bazele semioticii, Editura ALL, Bucuresti, 1997;
  5. Umberto Eco – Tratat de semiotica generala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982;
  6. Ferdinand de Saussurre – Curs de lingvistica generala, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001;
  7. Charles Sauders Pierce – Semnificatie si actiune, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s