Marcel Mureşeanu – o antologie bine-venită

Marcel Mureşeanu – o antologie bine-venită
E ceva timp de când urmăresc poezia lui Marcel Mureşeanu şi cu mare bucurie constat că, în ciuda trecerii timpului, ea a rămas aproximativ în aceleaşi coordonate de început. Dacă o asemenea afirmaţie ar putea în cele mai multe cazuri mai mult să dăuneze „obiectului” studiat, am convingerea că, în cazul de faţă, va explica un paradox ce se întâlneşte doar la vocile lirice ajunse la o maturitate evidentă.
Undeva înspre finele anului 2008, Marcel Mureşeanu publică o antologie la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca. Prin acest impozant volum autorul ne demonstrează că are în primul rând ştiinţa de a realiza la momentul cuvenit o rememorare a evoluţiei discursului liric. Iar micul pardox are menirea de a redefini într-o logică subiectivă sensurile unui cuvânt atât de neprietenos poeziei, precum cel de „evoluţie”. Pe de o parte citind poemele acestui volum, iar mai apoi reîntorcându-mă fie asupra prefeţei semnată de Irina Petraş, fie la comentariile îndrituite ale criticii mai mult sau mai puţin contemporane, am înţeles că versul lui Marcel Mureşeanu curge către o matcă identitară ce implică / complică atât ideea de îmbunătăţire continuă a materialului liric, cât şi formarea unui excurs coerent, organic. Deşi elemente de biografie nu pot exista formulate răspicat, ne dăm adesea seama că tonul grav al poeziei este dat de zbaterile interioare ale unui suflet ce a avut marele merit de a se simţi acasă în graniţele cuvântului. De aici şi numai de aici sunt rememorate împrejurimile Clujului ori Bucovina, aceste două spaţii fizice ce au gratulat de-a lungul anilor priceperea de care poetul a dat dovadă. În mod cert, cartea Poemelor este proba de necontestat a celor enunţate mai sus. Devenită cu timpul o fortăreaţă a ideilor tari, opera lui Marcel Mureşeanu se autoconstituie aproape miraculos raportându-se la două cuvinte doar aparent antitetice: viaţă – moarte. Cu toate acestea, tonul este calm şi mai ales cald; poezia nu este una reziduală, ci îşi cizelează în permanenţă ştiinţa de a comunica esenţialul.
Poetul simte nevoia de a se reîntoarce către propriile rădăcini, ca un sfânt periplu către ceea ce ţine de tradiţie. În special în primele volume, este trasat un cadru aproape patriarhal, de o frumuseţe cu totul ieşită din comun, un basm asumat prin suflu liric. Astfel, casa poetului nu are cum să fie o simplă piaţă, acolo „unde fiecare pune mâna pe lucruri / şi ziarele se folosesc pentru învelit”, acolo unde „vin gospodinele durdulii, / […] cu plăcerea instalată la plecare / între degetul mare şi arătător, / se trezesc spre sfârşit / că au ieşit în halatul de casă, / povestind despre murăturile lor grozave („Piaţa de duminică”). Casa cea adevărată e amintirea unei zări liniştite „cu paşnice ferestre, cu glicine / şi nuci enormi ca nişte foişoare. / Acolo zâmbetul de albine vara, / când stai cu ochii pironiţi la cer, / perfecte hexagoane de lumină / creează în văzduhul somnolent. / […] În fiecare dimineaţă cântă / ode prelungi domesticii cocoşi / păşind prin rouă rece şi sticloasă. / […] Cumpene urcă din fântâni răcoarea, / ca nişte nervi, spre miriştea amiezii. / O tânguire pe-un picior de plai, / coboară turmele de pe coclauri, / din veac în veac trăgând la loc de seară / cu stinşi cărbuni şi doruri răscolite” („O zare”). Încă de aici apar chipurile oamenilor „înalţi şi dăltuiţi / în alb şi negru”, o prefigurare a aceleaşi perechi viaţă – moarte –  ce cuprinde toate subtemele creaţiei.
Totuşi, am preferat să citesc Cartea nu sub forma unei antologii ce se întinde peste patruzeci de ani, ci ca un volum de sine stătător, în cuprinsul căruia figurează adevăratele cărţi. Structura unitară, rarele diferenţe stilistice ori prea puţinele incongruenţe de altă natură, mi-au conturat un Marcel Mureşeanu conştient de la început până în clipa de faţă de o limbă venită din vechime şi care „necunoscută urcă în mine până pe buze” pentru a avea tăria să declare că „Boala mea se cheamă frustrare, / ea se manifestă sub formă de cratere lunare / şi vine pâş, pâş pe-o cărare / cu trenurile cele mai marfare, / murdărind şi călcând în picioare / cele eterne şi trecătoare, / eu o aştept cu disperare / s-o ucid ca Sfântu Gheorghe pe fiare, / ea-mi fură chipul de pe altare, / spada mea însă nu cunoaşte-nşelare” („Cântecel”).
Veţi afla un Marcel Mureşeanu dezbrăcat de modele care, după cum opina şi Ioan Hurjui „este de la un capăt la altul el însuşi,  un poet de primă mărime, asociind imagini surprinzătoare, dovedind conflictul existenţial în interiorul laboratorului său de creaţie, în acelaşi timp tandru şi suav”.
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s