Marcel Mureseanu

Marcel Mureseanu
Pregatit pentru a gresi * Frunza de pe calcâi
Un text despre Marcel Mureseanu ar trebui sa vorbeasca despre toate temele poetice, motivele folosite, mijloacele artistice si tot asa, realizând un portret consistent al scriitorului, portret care sa plece de la primul volum – “Pe adresa copilariei” (1969) si sa respire toate ranile cuvântului provocate de celelalte 15 titluri.
Succinta prezentare a ultimei reusite – “Pregatit pentru a gresi * Frunza de pe calcâi” nu poate din pacate decât sa dea marturia unei constiinte poetice mature, nereusind sa comenteze multiplele nuante pe care le naste excursul literar. Însa un comentariu necesar bine alcatuit argumenteaza dorinta lecturii.
Cum era de altfel firesc, ultimul volum readuce în prim plan câteva teme-nucleu în jurul carora se tese rostirea. Eroticul, insuficienta “energiilor”, legatura cu Divinitatea, ludicul, se presupun reciproc, alcatuind un Text care sa trezeasca constiinte. Versul poetului nu este unul excesiv reflexiv ci mai degraba mizeaza pe oralitate. Desi nu putem afirma existenta unui public tinta, Marcel Mureseanu nu îsi uita cititorul. Tonul abordat este cald, usor jucaus si presupune în ultima instanta dialogul.
Retragerea în fata a ceea ce tine de derizoriu este explicit formulata desi cel ce o rosteste nu face neaparat figura unui însingurat. Autoritatea sufletului asupra a tot ceea ce este tangibil este elocventa în conturarea Micului Esenin: “Drumul spre desavârsire / începe cu fuga de dragostea ta / […] / piatra din gura pesterii am pravalit-o / ne ascundem pâna uitam unde / firea noastra de carne / moare în bratele sufletului…/ de mult ne doream / un mormânt ca acesta”. (Micul esenian) Oarecum, aflam aceeasi înstrainare la capat de drum, probabil în una din cele mai savuroase alcatuiri: “Mai e putin si iarna / se va strecura în inimile noastre / acolo va sta ca o sopârla alba si rece / va adormi, va fi ca moarta / nu va sti nimic despre sine / dar va vorbi în somn !” (Frunza de pe calcâi) Între cele doua extreme se afla dorinta de prefacere a poetului, fuga de propriul corp. Asistam la o noua consumare a aceluiasi episod biblic regasibil ca motiv literar în “Pregatit pentru a gresi” : “Daca m-ar fi luat de mic, în cuibul sau, un vultur / oare nu mi-ar fi crescut pene si aripi în locul acestor mâini care ma dor / deîndata ce schitez zborul ? / oare n-as pluti acum în zari / si nu m-as arunca de acolo / spre a prinde în ghearele mele / pestele / […] / ai fi fost un mic hoit / aruncat de pe stânca / o mâna de oase din care / vulturii si-ar fi facut matanii / […] / zice iubita mea auzindu-mi gândul / si repede furisându-se iar / între umbrele enormei scoici solare.” Avertismentul iubitei readuce pentru putin timp linistea, calmul în sufletul poetului. În fapt, gestul abia schitat este anulat practic înca de la început, prin titlul propus.
Eroticul, o alta constanta, are uneori chipul moftului. Sa ne oprim putin pentru exemplificare asupra textului Nicicum nu-i bine în care teama exprimata catre final este mai degraba speranta pentru reinventarea a ceea ce a fost: “de ce mi-as mai aduce aminte / ca tu aveai buzele rosii si calde / iar parul emana un parfum solitar / […] / uitarea sa se aseze peste acestea toate / si peste altele ca ele / cu burta ei de iguana grasa ! / dar teama-mi e ca le va încalzi / si vor puia din nou / pui mai flamânzi ca altadata, / devoratori.” La fel se întâmpla si în Mi se întinde o mâna deoarece “dialogul” în cuplu ramâne sub semnul imposibilului. În cele doua texte care urmeaza, tonul se schimba brusc din cauza prezentei ludicului ce întretine scânteia din ochii poetului: “Nu vrei sa facem / o partida de text ? / o întreb pe poetesa cea tânara / ea se înfioreaza / ca la auzul unei muzici de taragot / ba mai ca as voi ! / si scapa degetul pe butonul rosu / pornim”(În doi)
Si totusi, cea mai importanta parte a volumului aduce în prim plan toata problematica metafizicului, prezenta sau absenta lui Dumnezeu în realitatea imediata. Mici episoade biblice sunt re-explicate într-o viziune moderna. Uneori intervine deznadejdea (Pe-o banca-n satul Lauffen) în timp ce poezia aminteste de sabia heruvimului. Divinul da ocol limbajului, îl provoaca dar nu i se substituie, constiinta liberului arbitru facând posibila o relatie netrucata. Nota distincta este adusa de La Hilandar. Aici e un altfel de “pastel”- alcatuit din iconuri sadite profund în ochiul poetului.
Personal, cred ca textul care ar trebui sa convinga este în primul rând Pamânt contra pace. Am sa-l redau,în acest final,integral: “De la început eram doi / stiam asta / eu îi ziceam celuilalt Celalalt / el ma numea la fel pe mine / pâna când prefacatoria a încetat / am convenit sa fim / o vreme Unul, o vreme Altul / când fiinta din mâl / când fiinta de la fereastra… / chiar acum ma ridic / sa ma spal pe ochi / sterg lentilele aburite / dincolo de care lumea se misca în voie / chiar acum Celuilalt / îi trece mlastina de crestet”.
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s