Mia Couto – Veranda cu frangipani

Veranda cu frangipani
Literatura post-colonială pare să facă din ce în ce mai multe ravagii printre cititorii contemporani. Urmărind cât se poate de „îndeaproape” fenomenul, constat că literatura ce vine dinspre zone încă considerate exotice, aduce cu sine acea poveste alungată din savantele literaturi europene. Şi pentru că nenorocita asta de globalizare a făcut până la urmă mai mult deservicii americanilor (oare ?), iată cum, aproape peste noapte, Africa vine cu un bagaj de legende cu totul neobişnuite pentru lumea civilizată. Fantasticul se împleteşte cu realul după reguli ce de-abia de-acum se vor a fi învăţate, în timp ce Senegalul, Mozambicul, Nigeria şi altele devin centre de interes pentru critici, editorialişti, editori, impresari culturali, fie aceştia „cu har” ori „la modă”.
Gândurile de mai sus îmi sunt prilejuite mai mereu de cărţi absolut speciale, precum cea a mozambicanului Mia Couto, publicată la Editura Art. Cu ceva vreme în urmă mă lăsasem sedus de un alt reprezentant al literaturii africane, Chinua Abebe, comentat la rându-i, în paginile „Ateneului”.
Mia Couto este de acum o figură importantă, ce a repurtat victorii importante în lumea culturală. Şi pentru că literatura de o asemenea factură se leagă în chip indisolubil de elementele biografice, îmi voi permite un mic răgaz: Mia Couto, pe numele său adevărat Antonio Emilio Leite, s-a născut în Mozambic, în 1955. A studiat medicina după care a fost atras de domeniul strict al biologiei. Deşi în prezent face cercetări asupra mediului, Mia Couto pare să fie câştigat pentru totdeauna de partea literaturii. Deşi a plecat la drum în maniera experimentalismului lingvistic ce era tributar fie brazilianului Guimaraes Rosa, fie angolezului Jose Luandino Vieira, Mia Couto reuşeşte într-un timp relativ scurt să găsească o formulă proprie de a întreţese lumea imaginară a cărţilor sale. Am reţinut din prezentarea făcută de Secretarul General al Uniunii Latine că „dincolo de euforia care îi caracterizează vocabularul şi îi influenţează în mod evident pe tinerii scriitori din spaţiul lusofon, descoperim în Mia Couto un extraordinar povestitor în cea mai bună tradiţie africană”. De altfel, harul de povestitor a avut de câştigat şi datorită uşurinţei pe care autorul de faţă o simte atunci când vorbeşte în alte două limbi – engleza ori ndau. Multe ar trebui spuse şi conectate cu textul propriu-zis dar voi închide această modestă trecere în revistă a pseudo-cv-ului ad-hoc conturat, prin a mai menţiona că în aprilie 2007, la Roma, juriul celei de-a XVII-a ediţii a Premiului Uniunii Latine pentru Literaturi Romanice, din juriul căruia a făcut parte şi Gabriela Adameşteanu, l-a declarat pe Mia Couto laureat special.
„Veranda cu frangipani” e o carte cu totul specială prin faptul că magia ei vine dinspre o lume ce îşi caută motivaţia de a subzista în realitate. Dacă la Chinua Abebe căutam faptele semnificate, de această dată „faptele” lipsesc aproape cu desăvârşire, pentru a lăsa loc poematicului. Soluţiile cele mai neaşteptate reprezintă firescul romanului iar personajele sunt construite plecând din interiorul mitului; recunosc, eu însumi folosesc cu o oarecare prudenţă cuvinte precum „mit”, „mitologie”, „legendă”, pentru că de această dată ele nu au cum să acopere înţelesuri de sine stătătoare. Ca o magmă ce nu cunoaşte astâmpăr, „Veranda cu frangipani” ar trebui citită cu mintea adultului şi puritatea copilului. Mai presus de toate nu stau artificiile lingvistice, tehnicile literare, atât de uzitate, dezbătute ori comentate, ci însăşi Povestea. Ea este singura ce guvernează un edificiu ce creşte fără legi predefinite, textul transformându-se la rândul său în realitatea unui altfel de totem. Mai mult sau mai puţin glumind, am putea afirma că singura posibilitate de a vorbi despre un asemenea – hai să-i spunem roman ! – este fie evitarea continuă a semnificatului, fie îmbrăţişarea gândului că, oricât am încerca să comentăm paginile cărţii, rămânem în afara subiectului, deoarece acesta înţelege să îi surâdă doar celui care acceptă să iasă din sine şi să se abandoneze cu totul poveştii
Ermelindo Mucanga, personajul principal, este mort şi îngropat sub un frangipan (sper să îmi îngăduiţi această formă !). De altfel, romanul începe brusc: „Sunt mort. Dacă aş avea o cruce sau o placă de marmură, pe ele ar sta scris: Ermelindo Mucanga. Dar am murit odată cu numele meu acum aproape două decenii. Ani în şir, am fost viu şi zdravăn, un ins dintr-un neam de seamă. Chiar dacă am trăit aşa cum trebuie, m-am descalificat prin deces”. Apoi asistăm la nuanţări: deoarece nu i s-au făcut funeralii, Ermelindo a rămas în stare de xipoco, adică sufletul ce rătăceşte între lumi. Şi pentru că nu s-a bucurat de ceremonia obişnuită, personajul îşi ratează propria moarte. El înţelege că nu are cum să atingă starea de xicuembo, adică starea de care se bucură morţii definitivi (cei care au dreptul de a se bucura de o legătură cu cei vii, cei lăsaţi în urmă). Într-o zi fără importanţă deosebită este trezit de izbituri; mai precis, cineva îi răscoleşte mormântul. După ce este atent, realizează că, în ciuda faptului că nu avea niciun merit, câţiva se hotărâseră să îl declare erou naţional, pentru că nevoile istoriei cereau asemenea lucru. Reacţia e pe măsură: „Dacă tot am murit, vreau să fiu o umbră singuratică. Nu-mi arde de sărbători, muzică şi tobe”. Şi totuşi… pentru a-şi recâştiga liniştea, el va fi nevoit să moară pentru o doua oară… iar pentru asta era neapărat necesar să revină la viaţă, să se adăpostească eventual în trupul vreunui muribund. Să nu uităm… toate acestea sunt pseudo-argumentate.
Vom ajunge să vorbim despre un act de posesie; Ermelindo Mucanga se va adăposti în Izidine Naita, poliţistul care va ancheta moartea lui Vasto Excelencio, figură emblematică a locului, mai precis directorul unei foste fortăreţe transformată acum în azil. Ermelindo Mucanga ar putea fi chiar un simbol pentru Mia Couto; el este cel care are privilegiul de a se bucura de undeva din off de tot ceea ce „înregistrează” poliţistul. Galeria de personaje e relativ mică dar ofertantă pentru modul în care singure se autodescompun în unităţi parcă mereu divizibile, într-o căutare febrilă a sensurilor prime. Practic, poliţistul începe să îi intervieveze pe locuitorii milenari: copilul bătrân din „Confesiunea lui Navaia”, Domingos Mouraou „rebotezat” Xidimingo – „Confesiunea bătrânului portughez”, „Confesiunea lui Nhonhosu”, vrăjitoarea – „Confesiunea Naozinhei”, „Confesiunea Martei”. Ceea ce e cu totul ciudat este faptul că fiecare din cei intervievaţi mărturiseşte şi susţine că el este cel care a comis crima. Fiecare vine cu o poveste aproape imposibil de crezut pentru mentalitatea poliţistului. Poveşti ce apelează la cele mai ciudate, stranii, groteşti legende; poveşti care îşi conving cel mai incredul ascultător. De aici, cartea nu mai poate fi istorisită pentru că sunt deschise atâtea posibilităţi de interpretare, pentru că sunt atât de multe simboluri de o frumuseţe aparte, încât a prezenta riguros desfăşurarea evenimentelor ar fi un gest de crasă incompetenţă.
Sensul ultim al celor scrise se leagă de dorinţa formulată explicit de a preţui şi a păstra valorile trecutului, valorile naţionale. Cartea e metafora războiului dintre vechi şi nou, dintre formele arhaice dar pline de vitalitate şi lumea unui prezent de-semantizat. Numeroase sunt pasajele care fac trimitere la această viziune antitetică. Poate ciudată pentru un european şi nu numai, confesiunea portughezului deschide o cale: „Astăzi ştiu: Africa ne răpeşte fiinţa. Şi ne goleşte în mod invers: umplându-ne de suflet. De aceea şi astăzi simt dorinţa să incendiez câmpia. Ca să-şi piardă eternitatea. Să nu mă mai obsedeze. Pentru că sunt un exilat, atât de surghiunit, încât nu mă mai simt rupt de nimic, nici despărţit de cineva. M-am dăruit acestei ţări de parcă m-aş fi convertit la o religie”.
Prezentul pare să nu mai aibă niciun sens: aflăm câte ceva despre originea trecutului, sensurile de început ale lumii, pentru ca mai apoi să asistăm la decimarea a tot ceea ce era asumat: „La început, lumea era compusă numai din oameni. Nu erau copaci, nici animale, nici pietre. Nu erau decât oameni. Totuşi, se năşteau atâtea fiinţe umane, încât zeii au văzut că erau prea mulţi şi prea asemănători. Atunci, s-au hotărât să-i transforme  pe unii în plante, pe alţii în animale. Şi pe ceilalţi în pietre. Rezultatul ? Toţi suntem fraţi, copacii şi animalele, animalele şi oameni, oamenii şi pietrele. Suntem cu toţii rubedenii, născuţi din aceeaşi materie”; din păcate… „Ascultă, inspectore, crima comisă aici nu e aceea pe care o cauţi. […] Uită-te la bătrânii ăştia, inspectore. Toţi sunt pe moarte. […] Bătrânii ăştia nu sunt simpli oameni. […] Sunt gardienii unei lumi. Este ucisă o lume întreagă. […] Adevărata crimă comisă aici este împotriva trecutului. […] Sunt distruse ultimele rădăcini care ne pot împiedica să devenim ca tine… […] Oameni fără istorie, oameni care există prin imitaţie”.
Într-un final, vocea pare să îşi fi cucerit privilegiul de a fi un xicuembo, singurul martor pentru toată această încleştare suprafirească, rămânând frangipanul: „Morţii nu visează, vă asigur. Visează doar în nopţile ploioase. În restul timpului, ei sunt cei visaţi. Eu, care n-am avut niciodată pe cineva care să-şi amintească de mine, de cine sunt eu visat ?  De arbore. Doar frangipani îmi dedică gânduri nocturne. Arborele de frangipani ocupă o verandă a fortăreţei coloniale. Veranda a văzut multă istorie.”
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s