Mircea Bujor – „Daimonul din debara”

Mircea Bujor – „Daimonul din debara”
La Editura „Studion”, finele anului 2008, apare noul volum semnat de Mircea Bujor. Nefiind tocmai întins ca dimensiuni, propunând nici mai mult nici mai puțin de douăzeci și nouă texte lirice, urmate de câteva secvențe de crochiuri poematice proaspăt ieșite din atelier, Mircea Bujor reușește încă de la prima lectură să convingă.
Așa cum a obișnuit din aparițiile anterioare, scriitorul ne propune un discurs-mărturie pentru aspecte netrucate ale propriei existențe. „Daimonul din debara” – titlu nu tocmai bine ales, care din punct de vedere al unității volumului este sub conotațiile interesante pe care acesta le dezvoltă, e tocmai metafora unui suflet ce rămâne în așteptarea formulei estetice absolute. Personal, găsesc extrem de motivată alegerea unui moto din Fernando Pesoa, cuvintele stând la începutul poemului „Puterea poesiei”: „Cărțile dovedesc că viața nu e îndeajuns”. Dar în toate cele presupuse nu există nici pe departe certitudinea unei credințe univoce! Lumea versului nu este exclusiv asumată livresc ci își recompune amintirile, construind în permanență puncte de trecere. Într-adevăr, „poetul vorbește mereu / despre sine / lunecând în abisuri” dar, în virtutea acestei reveniri constante abia semnalată, imaginea lui poate fi ușor translatată înspre certitudea unui copil aflat „pe cărarea înghețată”. Iar mai departe, „atunci când totul / pare pierdut pentru tine / îi vei deschide cartea / un nor de fluturi negri / se va așeza pe oglinda / clară a lunii / în loc de înserare”. Prefigurarea sfârșitului…
Tonul adoptat nu este nici pe departe ceremonios; în rarele momente când riscă să sufoce, interesul autorului părăsește registrul reflexiv pentru a apela la o logică a evenimențialului. Poezii precum „Strada Mare”, „Recreație mare”, poate chiar „Cântec gregar” au o recuzită ce detensionează formula lirică, în timp ce nivelul poeziei rămâne unul ridicat. Dacă „Senilita” pare a prezenta o altă modalitate (mai dură) de a refuza trecerea timpului, „Daimonul din debara” analizează dramele cotidiene, provocând „o încântare obscenă”. Iar dacă volumul începe cu un optimism străveziu, pe parcurs, „semnele vestitoare” vor avea puterea să ne arate „cât de sus ne vom înalța la ceruri / cât de sus se va înălța cerul” ori cum „fardul cenușiu al zăpezii / va acoperi / focuri mici de stele”.
Între alb și negru, între sus și jos, vegheați dinspre zenit de „ochiul explodat / într-o baie imensă de aur” ori contemplând singurătatea repetativă a unei „agonii așteptate” („Epilog”), ne regăsim alături de poet într-o „tăcere căreia nu-i va urma nimic // nici un sunet, nici o culoare doar / un mare fior” de a-l cărui mister ne împărtășim „o singură dată” („Regăsire”).
Voi transcrie din dragoste de Bacovia și remixul unui amurg de toamnă, pentru a încheia această scurtă prezentare cu bucuria de a fi intrat în posesia unui volum echilibrat, ce probează maturitate deplină, bine conceput (ilustrațiile aparținând tot autorului), Marcel Bujor făcând parte din acea categorie a celor ce nu se grăbesc nici către mult, nici către superficial: „E vremea pentru cufărul din pod / alături, mături sleite, păpuși / fără cap, dorobanți de plumb // urmele toamnei când ai deslușit / mirosul femeii de crin” („Amurg de toamnă violet – remix”).
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s