Mircea Mihăieş, alterităţi nebănuite

Mircea Mihăieş, alterităţi nebănuite
Ştiu, ar putea să pară puţin curioasă alegerea unui autor român pentru ţintele rubricii literaturbahn dar, undeva pe această „cartostradă” virtuală, sunt convins că şi-ar găsi uşor locul şi un autor precum Mircea Mihăieş. Deşi nu mi-am propus nici pe departe realizarea unui portret literar complet, fie din lipsa spaţiului, fie din raţiuni date de nevoia reîmprospătării unor lecturi avute cu ceva timp în urmă, plec la drum odată cu invitaţia pe care o fac, aceea de a nu uita că Mircea Mihăieş reprezintă fără doar şi poate un nume important pe harta literaturii române şi totodată, prin formaţia sa (- mult şi de demult – apropiată de valorile occidentale), scrisul marca Mihăieş poate fi un punct de reper pentru intelectualul rasat ce dospeşte la început de secol. Autor al mai multor volume ce s-au bucurat în marea lor majoritate de aprecierea criticilor reprezentativi la momentul apariţiei, nu aş suprapune totuşi numele lui Mircea Mihăieş peste suma acestor creaţii. Fără doar şi poate, scriitor de cursă lungă, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, „omul cu masca de fiere” are ştiinţa lucrului cu textul şi cunoaşte cum, când şi în ce manieră trebuie să arunce pe piaţa cărţilor un nou volum. Aşa cum deja indirect începusem să afirm, nu resimt necesitatea de a trece prin toate succesele editoriale ale sale, ci vreau să mă opresc asupra unui volum topit parcă pentru literaturbahn, volum aflat acum la a doua ediţie dar care, revăzut şi probabil completat / corectat, agită în interiorul său o galerie interesantă de personaje.
„De veghe în oglindă” apare la Cartea Românească în 2005, propunând cumva chiar un pariu peste timp. Mircea Mihăieş se apropie de una dintre laturile cele mai interesante dar şi cele mai controversate ale literaturii contemporane, ale cărei rădăcini se situează undeva, într-un trecut aproape imposibil de definit. Succint: obiectul volumului de faţă este jurnalul, pe care, măcar pentru această întâlnire, îl vom considera fără echivoc drept specie literară de sine stătătoare, ale cărei resorturi fiinţează alături de vocea primă ce poartă semnele emitentului. În fapt, autorul volumului îşi începe edificiul de la atenţionarea din substrat a publicului cititor că ceea ce va urma se poate plia cumva peste realitatea meta-romanului. Mircea Mihăieş are un dublu rol: pe de o parte deţine cheile de interpretare ale jurnalelor unor coloşi din literatura universală, pe de altă parte el însuşi se autoinvesteşte în funcţia supra-personajului prin alegerile la care recurge, şi de ce nu, prin filiaţiile pe care le descoperă adesea fericit între temele existenţei umane dar şi ale existenţei scriitoriceşti. Cartea pe care o avem în faţă poate fi deplasată cu uşurinţă către zona spectacularului prin sclipirile eseistice şi legăturile pe mai multe paliere pe care le întreprinde Mircea Mihăieş.
Magia la care apelează scriitorul bănăţean ţinteşte către sferele psihanalizei iar proiecţia autorului întâlneşte graniţele unui celălalt care câteodată pare a fi „în afara tiparului”. Oglinda, implicit jurnalul reprezintă ambele posibilitatea de a scăpa de crudul real şi de a solicita la maxim zonele profund afective ale scriitorului. A-l vedea pe celălalt prin propria ta grilă existenţială poate constitui şi un fericit exerciţiu de afirmare dar şi înţelegere a alterităţii celuilalt. În ce măsura se poate aşeza semnul echivalenţei între eul-obiect şi eul-devenit aproape insesizabil subiect rămâne să descopere fiecare cititor în parte.
„De veghe în oglindă” este cu siguranţă una dintre acele cărţi care se pliază peste conceptul de operă deschisă cu atenţionarea că sfârşitul unui asemenea volum generează noi spaţii ce trebuie la rândul lor a fi circumscrise cu instrumentele unor discipline conexe.
Celălalt, sau altfel – chipul din oglindă – nu este niciodată o iluzie; numai manifestarea sa livrescă încape rar în costumul omului de hârtie. Însăşi oglinda reprezintă viaţa însăşi pe care o atrage şi o rescrie. „O răstoarnă, în cel mai incredibil efect catoptric, şi o transformă din nou în oglindă. Viaţa în abis”.
Sub forma unor capitole separate, Mircea Mihăieş pleacă în excursul său prin a prezenta deosebirile fundamentale dintre mai multe tipologii de jurnale, ce de-a lungul istoriei s-au impus ca puncte de referinţă pentru specia propusă. Nu ar fi fără importanţă să reţinem că printre cei la care se opreşte autorul, figurează jurnalele unor scriitori precum Stendhal, Baudelaire, Maiorescu, Tolstoi, Gide, Robert Musil, Virginia Woolf, Kafka, Mateiu I. Caragiale, Witold Gombrowicz, Pavese, Camus, Radu Petrescu. Oglindirile acestora se întâlnesc cu reflexia gândirii eseistice a autorului, generând puncte de forţă pentru meta-romanul pe care încă de la început Mircea Mihăieş şi-l propune.
Având experienţa proiectelor anterioare – să nu uităm măcar un alt volum pe aceeaşi temă („Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea”), autorul echilibrează consideraţiile pur teoretice cu repovestirea unor fragmente de jurnal, făcând din propria carte o lectură plăcută şi accesibilă chiar publicului larg, nespecializat neapărat. În cazul fiecărui jurnal analizat se opreşte la acea notă distinctă dar nu în toate cazurile reuşeşte să fie la fel de „neimplicat” în construirea dosarului interpretativ. L-am simţit parcă mai interesat de neputinţele lui Tolstoi sau ale lui Kafka, i-am înţeles tonul mai puţin exaltat în cazul lui Maiorescu, acolo unde se arăta profund uimit de acribia cu care junimistul reuşea să ducă la capăt zilnic exerciţiul extrem de obositor al consemnării  evenimentelor. Ce să mai zic despre doza de înţelegere pe care o manifestă pentru dandy-ismul personajului Mateiu Caragiale sau despre admiraţia pe care nu o ascunde în cazul unei voci raţionale precum cea a lui Robert Musil. De altfel, aici găsim conturate şi câteva aspecte ce ne ajută să înţelegem şi mai bine intenţiile lui Mircea Mihăieş. „De veghe în oglindă” e şi un monolog ce motivează dorinţa de redescoperire a sinelui. Vocea autorului formulează principiile unui discurs nou, creator al unor valori estetico – existenţiale. Desprinderea de oglindă ar putea să certifice metaforic conturarea fericită a unui eu ce nu suferă supra-dimensionări fără sens ci a unei voci care să rostească în chip fericit judecăţi de valoare pertinente.
Toţi scriitorii aflaţi sub lupa criticului rămân să ofere puncte de plecare în rezolvarea ecuaţiei eu – el, prin el înţelegând afirmaţiile celuilalt, încadrate într-un context major ce include date biografice dar şi „experienţe bibliografice”. Ţin să readuc aminte că studiul de faţă este scris nu după canoanele stricte ale eseului şi nici nu îşi arogă un ton academic care să ameţească printr-o preţiozitate ieşită din comun. Nu utilizează concepte critice, operaţionale ci curge în modul cel mai inteligent posibil, îmbinând chiar pasaje repovestite cu o exprimare ce apelează şi la sensurile conotative ale cuvintelor, aspect întânit mai rar la un eseist de o asemenea formaţie. Totuşi, departe de a fi un preţios, autorul investeşte sufleteşte din aproape în aproape în „partenerii într-ale oglindirii”, apelând nu o dată la judecăţi prea particulare.
Indiferent de numărul celor care îl susţin pe Mircea Mihăieş sau care, dimpotrivă, nu renunţă să îl tragă la răspundere pentru „doza apreciabilă de fiere” pe care de altfel şi-a asumat-o, îndrăznesc în chipul cel mai direct să afirm că cele scrise de el vor rezista timpului şi vor provoca în continuare multe discuţii în contradictoriu. Mă raliez doar pentru un scurt moment celor reţinute de jurnalul lui Gombrowicz în re-lectura lui Mihăieş: „Dar acestea nu încheie şirul contradicţiilor. Descoperind existenţa unei suferinţe universale, cum s-o împace cu oroarea de a recunoaşte lumea extra – umană, inferioară ? Nu va fi, desigur, capabil de împăcare”.
Preluând pentru încheiere cuvinte dintr-o altă carte a sa, dedicată cântăreţului şi scriitorului Leonard Cohen, voi spune că şi volumul de faţă poate fi considerat „o carte […] despre un fel special de iniţiere în viaţă: cunoaşterea prin suferinţă şi pierdere”. Jurnalul: fie pierderea propriei identităţi, fie redescoperirea acelui Eu vital ce nu poate fi trucat.
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s