Mircea Mihaies – O altă faţă a „bestsellerului”

O altă faţă a „bestsellerului”
Colaborarea eseistului Mircea Mihăieş cu „Idei în dialog” s-a materializat într-o carte elegantă, de ţinută; pentru cei deja avizaţi, nu mai merită să reamintesc faptul că, în marea lor majoritate, textele cuprinse în volumul pe care vi-l prezint s-au regăsit de-a lungul timpului printre paginile revistei conduse de Horia Roman Patapievici. Încă de pe atunci, recunosc, am fost de-a dreptul entuziasmat că un nume de calibru în spaţiul cultural românesc îşi permite gestul poate neînţeles de câţiva scrupuloşi de a se opri asupra acestui fenomen în muzică. Ne plângem de foarte multe ori de cei care nu trec dincolo de manele şi ne bubuie existenţa la fiecare colţ de stradă. Din păcate, ne constituim într-o inchiziţie anostă care nu oferă alternative viabile. Să fiu bine înţeles: lăsând modestia la o parte, sunt cu adevărat un fin ascultător de muzică clasică dar nu aş coborî nici pe departe în stradă cu un cd Bach pentru a le dicta „juniorilor” (şi nu numai !) ce să asculte !
Cuvintele de început nu vin nici pe departe să motiveze gestul autorului; acesta nu şi-a gândit nici pe departe cartea pentru vulg, dar iată în sfârşit un prim exemplu / exerciţiu minuţios de a ieşi din „snobismele” culturale care, parcă din ce în ce mai des, (se) înlănţuie un discurs modest, cu aere elitiste nejustificate.
Apărută în condiţii excelente la Editura Polirom, la finele anului 2005, cartea s-a constituit într-un cadou cu totul special mai ales pentru cei împătimiţi de fenomenul Leonard Cohen. Aflat pentru o bună perioadă de timp în umbră, numele său a pătruns treptat de-a lungul timpului şi în topul preferinţelor consumatorilor din ţară prin albumele „Ten New Songs” şi „Dear Heather”. Fireşte, nu mă refer aici la cei puţini, care ştiau cu mult mai multe despre interpret încă de dinaintea „revoluţiei”. Promovarea mediatică bine gândită a cel puţin unuia dintre clipurile realizate de Cohen a condus către vânzarea unui număr relativ important de albume şi în ţara noastră. Alături de întreprinderea lui Mircea Mihăieş, ne bucurăm de un Leonard Cohen total, despre ale cărui dimensiuni nu mai aflăm trunchiat iar receptarea operei sale s-ar putea bucura de o perspectivă întemeiată, justificată, explicată.
„Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen” îşi structurează materialul sub forma câtorva capitole ce urmăresc pas cu pas crearea unui mit. Lăsînd la o parte cele două prezentări ale eforturilor sale literare, comentate de Mircea Mihăieş în „Rănile, copilăria” şi „Viul, ratarea” (e vorba de cele două romane semnate de Cohen şi care se află deja publicate tot de Editura „Polirom”), cititorul se va bucura de opinii pertinente vizavi de fiecare album în parte. Astfel, derulez repede prin faţa cititorului acestei prezentări, titlurile subcapitolelor care analizează de la album la album întreaga sa creaţie muzicală: „Oglinda, balansul” – “Songs of Leonard Cohen”, „Lumina, remuşcarea” – “Songs from a room”, „Ecoul, frustrarea” – “Songs of love and hate”, „Vrajba, durerea” – “Live songs”, „Alchimia, blândeţea” – “New skin for the old ceremony”, „Angoasa, eşecul” – “Death of a ladies’ man”, „Noaptea, otrava” – “Recent songs”, „Cruzimea, candoarea” – “Various positions”, „Prada, femeia” – “I’ am your man”, „Verticala, ocolul” – “The future”, „Trecutul, tăcerea” – “Ten new songs”, „Lentoarea, hipnoza” – “Dear Heather”. După cum lesne se poate observa, într-o manieră extrem de inteligentă, Mircea Mihăieş etichetează cu fiecare apariţie, pe de o parte mesajul artistic al interpretului iar, pe de altă parte, mai ales cuvintele-titlu pre-explică climatul ce şi-a pus amprenta asupra a tot ceea ce este legat de numele lui Cohen. Cele două cuvinte care compun titlurile subcapitolelor vin oximoronic unul în completarea celuilalt, creând cu fineţe un spaţiu al metaforei explicite. Astfel, este surprins în toată strălucirea desfăşurării sale un adevărat fluviu al cărui mişcare defineşte matricea existenţială a unei conştiinţe continuu frământate.
Leonard Cohen face parte din rândul artiştilor ce cunosc, aşa cum de altfel e şi firesc, atât momentele de reuşită totală cât şi acei ani în care posibilităţile / disponibilităţile creatoare scad, conducând chiar către adevărate depresii, eventual nevroze. Toate acestea sunt surprinse de Mircea Mihăieş plecând mai degrabă de la textele cântecelor decât de la conjuncturile de moment. Totuşi, evaluând bibliografia doar aparent sumară (în marea ei majoritate bazându-se pe informaţiile oferite de internet şi reverificate prin intermediul celor câtorva „monografii” la care Mircea Mihăieş a avut acces), eseistul timişorean nu ocoleşte analiza momentelor cu adevărat semnificative din viaţa tumultoasă a cântăreţului. Aflăm în acest mod despre „feţele amorului necenzurat” – înţelegând prin aceasta influenţa profundă a mai multor femei, despre un întreg climat care la început stătea sub semnul mişcării „hippie” şi pe care Cohen îl va ocoli cu inteligenţă (deşi, printre altele, nume precum cele ale lui Bob Dylan ori Janis Joplin vor determina schimbări), asigurându-şi un discurs unic. Nu sunt lăsaţi la o parte nici producătorii discurilor care au contribuit în bună măsură la „derapajele” interpretului. Peste toate acestea pare să rămână în chip providenţial cel care l-a influenţat pe interpret în cele mai ascunse paliere: mentorul său spiritual Roshi. Dar cine este până la urmă Leonard Cohen ? Probabil cel mai în măsură să explice este chiar autorul versurilor magnifice (adunate de altfel în volume care se bucură şi de premii literare) din “In my secret life”. Din fericire, exemplele la care apelează Mircea Mihăieş sunt lăsate în original, păstrând farmecul discret al posibilităţilor „sintactice” oferite de limba engleză. Plecând de la mesajul cântecului în urmă amintit, eseistul consideră că până şi acum se „construieşte identitatea unui îndrăgostit ce trăieşte dublu, în realitatea diurnă, dar şi în imaginarul pustiit al unei iubiri apuse. Antagonismele morale, nesiguranţa cu văluriri nevrotice, frica de risc, ambiguitatea sunt realităţi la care vocea nu ştie, nu vrea şi nu poate să răspundă. Duplicitatea nu e decât forma întâmplătoare prin care se exprimă de fapt confuzia, dezamăgirea şi durerea”.
Cântecele şi patimile lui Cohen formează un tot unitar inteligent construit şi motivat de Mircea Mihăieş. Graţie autorului, bucurându-se de un stil accesibil deşi atent supravegheat, cartea se citeşte „cu sufletul la gură”, chiar şi de către cei cărora probabil numele de Cohen nu le spunea foarte multe.
Deşi va suna patetic, cu siguranţă aceasta este calea firească de a înlesni maselor muzica cu adevărat bună şi nu „beţia de invective ori injurii mascate” împroşcată de suficienţa „elitiştilor”. Personal, mai aştept cel puţin un volum, dedicat celor de la Pink Floyd. Abia după reuşite asemănătoare îmi voi permite să aşez pe masa oamenilor nespecialişti şi monografii / interpretări referitoare la muzica clasică. Şi asta cât se poate de serios !
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s