Mozart – Concert, drumuri, scrisori…

Concert, drumuri, scrisori…
La începutul fiecărui an urmăresc, cu o plăcere nedisimulată dar care ulterior încă mă mai fascinează, Concertul de Anul Nou de la Viena. Nu ştiu cum am reuşit de-a lungul timpului să mi-l aduc mai aproape – fie şi în spaţii, locuri, posturi nu tocmai potrivite pentru un act artistic de o amploare cu totul însemnată. Poate şi pentru faptul că undeva, cu mult timp înainte, şi totuşi în această lume, valsul era considerat un gen facil în muzica clasică, fiind eventual legat de dansurile ce ocupau timpul celor de la palat, castel. Cred că valsul, în ciuda reproşurilor aduse de-a lungul vremii tocmai acestor legături pe care ţi le impune, vine să răstoarne către bucurie starea uşor melancolică pe care o încerci în prima zi a noului an. Drept pentru care, (cinste televiziunii naţionale, în programul căreia încă se mai întrevăd lucruri folositoare intelectului), după cum spuneam, nu ratez concertul fie că mă aflu acasă, la masă, în pat, plecat cu sorcova (de unde invariabil până la această dată am şi reuşit să mă întorc), invitat de cinste sau de mâna a doua pe la vreo cabană, unde am şi eu către ceilalţi o mică rugăminte: „Am putea schimba pe 1 să vedem Concertul de Anul Nou ?” Şi graţie frumosului, am însoţit oameni înţelegători ! E drept, ulterior, pe lângă comentariile cu minte, am avut parte şi de „ha… noi avem cai mai frumoşi”, „bogătaşii naibii, iată-i cum trăiesc !” ori „tre’ să ai şi pentru muzica asta clasică un simţământ aparte că eu poate nu aud cornu’ şi gata”. Dar astea fi-vor din partea mea simple răutăţi, îndreptate înspre nişte oameni care au avut mai mereu plăcerea de a mă îndemna să gust din caltaboş, cârnaţi de casă, sarmale, piftie (căci asta e forma prea gustată în zonele la care am avut acces). Adesea însă, duc dorul primelor concerte şi a mesei de acasă, acolo unde, deşi nimeni nu rămânea inert sub greutatea felurilor de mâncare, era un aranjament floral, două lumânări festive aduse de prin ţări vizitate de Strauss ori Mozart şi alte două trei lucruri mici, dispuse simetric, care anticipau cele ce vor fi fost văzute la televizor. Anul acesta, mai precis pe 1 ianuarie 2008, spre seară, mi-am învins o fatalitate cu iz balcanic şi am iniţiat câte ceva pentru a mă regăsi pe 1 ianuarie 2009 în celebra sală Musikverein. Revenind, printre cumpărăturile obişnuite „de după”, de obicei televiziunile uită că şi după sărbători oamenii obişnuiesc să mai meargă pe la cele trebuincioase, am achiziţionat şi bomboane Mozart, cât şi două cărţi ale Editurii Humanitas, dedicate muzicianului german.
Dar iată-mă cât de târziu am ajuns la ceea ce vroiam să scriu! Marele ocol întreprins şi-a avut însă rostul nu într-atât de greu de descifrat. Prin urmare, deşi am convingerea că muzica lui Mozart nu are aproape nimic de-a face cu cea a familiei Strauss, mediul în care toţi cei numiţi respiră e dătător de cultură iar asta are, fără doar şi poate, o înrâurire fantastică asupra unui întreg spaţiu cultural cu valenţe deosebite într-ale muzicii. Mai mult, consultând oferta culturală a Vienei din timpul sărbătorilor cu cea autohtonă, am înţeles pentru a nu ştiu câta oară de ce Dumnezeu a fost atât de darnic cu noi când ne-a dat posibilitatea de a uita.
Cele două cărţi ce mi-au extins periplul imaginar vienez: „Mozart – Scrisori”, „Mozart – Drumuri şi cânturi”. Dacă cea de a doua este scrisă parcă special pentru omul secolului XXI, interesat de o brumă de cultură, prima amintită constituie un adevărat regal. Totuşi, aş considera că una fără alta nu se poate, mai ales pentru cei care nu au absolvit studiile unui conservator unde probabil au mai şi participat la un curs de istoria muzicii. Şi totuşi… Andre Tubeuf, „poate cel mai reputat muzicolog francez al momentului”, ne poartă alături de Mozart, într-o diligenţă ce străbate nu chiar armonios drumurile europene ale perioadei în cauză, explicându-ne pentru încă o dată multe dintre schimbările planurilor compozitorului, prezentându-ne, dacă mai era cazul, greutăţile financiare (dar nu numai !) prin care trece acesta, motivele pentru care o parte din prietenii sunt desfăcute, altele fiind reînnodate. „Să interpretezi Mozart ? Nimic mai uşor. Din instinct, copiii pot. Ei nu caută, dar găsesc. […] Să cânţi Mozart ? Liedul lui Papageno, cântecul lui Cherubino, e ca şi cum ne-am fi născut cu ele; cântă în noi; să le auzi prima oară înseamnă să le recunoşti; nu aparţin memoriei noastre de indivizi, ci inimii noastre de oameni; […] Deci: a cânta. Este Mozart întreg. Dar mai întâi drumurile. Fiindcă până şi un Mozart are un drum. Vine pe lume la timpul său. […] Înainte de Mozart, există o întreagă omenire şi chiar o civilizaţie. Genealogia sa este umanitatea. De aceea, Mozart, singurul între toţi muzicienii, nu e străin celor umani. Deşi pare simplu şi spontan, trebuie o întreagă civilizaţie care să-l călăuzească, o adevărată educaţie care să-l formeze”. Ei bine, tot acest spaţiu de la care pleacă Tubeuf, e un spaţiu cu întretăieri de drumuri, cu poştalioane ce poartă scrisori, cu oameni care sunt interesaţi şi de ceea ce se află dincolo de orizont, dar şi de ce anume lasă în urmă. Această parte a Occidentului a ştiut cum să adune în mod organic tradiţia cu noutatea, înlesnind omului comunicarea „inter-” şi „intra-” socială.
Scrisorile lui Mozart vin practic ca un corolar celor afirmate cu puţin timp înainte. Fire ce poartă însemnele genialităţii, Mozart e prea puţin perceput de către masa oamenilor ca unul dintre cei de o seriozitate maximă. Până şi celebrul film a lui Forman pare să pice în aceeaşi greşeală. Din scrisori, vedem nu un Mozart cu totul deformat din perspectiva imaginii de până acum, dar un om ce îşi înţelege plusurile şi lipsurile, prin urmare echilibrat, credincios atât bisericii cât şi propriilor principii, echivalenţă care dă pentru încă o dată măsura unui german crescut după nişte reguli destul de dure dar asumate încă din sânul familiei şi acceptate sub semnul normalităţii.
Uşor ciudată pentru un tânăr al secolului prin care trecem, ar putea fi usurinţa prin care Mozart destăinuie tatălui său multe din „afacerile intime” ori nereuşitele financiare. De altfel, acesta este şi cel mai dezbătut capitol al scrisorilor. Bătrânul Leopold se află însă mai întotdeauna de partea fiului său, încercând şi reuşind încă de timpuriu să îl direcţioneze pe culoarul câştigătorului. Desigur, nu lipseşte şi dojana, mai ales când, aflat la mare depărtare, ştirile despre propriul fiu nu sunt tocmai plăcute iar Leopold Mozart adoptă o atitudine mai încrâncenată. Dar lucrurile nu vor rămâne aşa ci fiul, din preţuire pentru tată, îi răspunde acestuia, motivându-i acolo unde era cazul, derapajele avute. Una peste alta, cred că dintre scrisorile lui Mozart, cele mai interesante şi mai valoroase sunt tocmai cele adresate tatălui său, corp de texte care cu certitudine reprezintă un microroman al unei preţuiri sublime ce vine din ambele părţi. Este de notat că uneori tânărul Mozart nu este întru totul convins de soluţia găsită de părinte şi va merge pe drumul ales de el însuşi dar re-explicat tatălui său de care ulterior vrea să-l scape de obtuzitatea Arhiepiscopului de Salzburg, faţă de care nu are sentimente prea bune. Dacă la nivel individual, Mozart găseşte în Arhiepiscop un duşman de o parşivenie şi avariţie ieşite din comun, la nivelul maselor de oameni pare a nu fi mulţumit, oarecum paradoxal, de însuşi marele Paris, de unde trimite scrisori încărcate de multă ironie. Am să reţin un singur pasaj mai larg: „Dacă s-ar fi întâmplat ca oamenii de aici să aibă ureche, inimă sensibilă sau măcar să înţeleagă ceva din muzică, dacă ar avea gust, atunci aş fi râs din toată inima de toate aceste lucruri. Dar mă aflu aici între animale şi bestii […] şi cum ar putea ca ei să fie altfel, când se comportă aşa şi în viaţă, şi în pasiunile lor…”
Multe subiecte prezente în scrisori sunt interesante şi fac deliciul unui iubitor de Mozart. Sunt frumoase portretele tatălui ori cel făcut Constanzei în care Mozart a văzut adesea femeia de care al său suflet a avut atât de multă nevoie. Prezenţi sunt şi prietenii la care apelează din punct de vedere financiar, precum Michael Puchberg dar nu numai; frumoasele sunt rândurile dedicate oraşului Mannheim dar şi orchestrei de acolo, frazele pricepute cu ajutorul cărora stabileşte valorea reală a unui pian Stein ori cele prin care lasă să se înţeleagă că, în ciuda reputaţiei sale, era un foarte bun organist, îndeajuns de apreciat pentru a obţine orice post ar fi avut în vedere.
Prin  urmare, recomand de sărbători un pachet format din Concertul de Anul Nou, Strauss, Mozart, echilibru şi drumuri ce fost-au străbătute de oameni cu discernământ !
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s