Nicolas Sarkozy ca martor al principiului determinării

Nicolas Sarkozy ca martor al principiului determinării
E într-atât de mare nebunia în toate „zonele” încât cu greu îţi mai poţi forma o opinie în ceea ce priveşte aspectul hidos al unei lumi globalizate, care seamănă din ce în ce mai mult cu o maşinărie care a scăpat de sub control. Precum regretatul Octavian Paler, cred că mulţi dintre cei care au ştiinţa ordonării ideilor, nici acum nu ştiu dacă, până la urmă, a ieşi în văzul lumii e o sinucidere pentru propriile intenţii ori o speranţă cu miros de izbândă. După cum s-a afirmat de nenumărate ori, mulţi dintre intelectuali rămân în continuă pendulare între dorinţa de a-şi servi cetatea şi de a rămâne pe „margine”, acolo de unde se suportă cu mai puţină patimă inconsecvenţele morale ale unora dintre combatanţi. Din păcate însă, doctrinele politice nu au înţeles decât în ochii vigilenţi care şi ei sunt pe zi ce trece din ce în ce mai puţini. Din păcate, nu mai interesează nici pe „sociali”, liberali ori democraţi asemenea chestiune de principiu care, în viziunea lor, mai mult „îngreunează mersul ţării”. Am ajuns în preajma unui „realpolitik” păgubos care ne va schimba în timp chiar instinctele primare. Singura politică admisă în categoria eficienţei este cea a unui pragmatism debordant, indiferent de mijloacele folosite, indiferent de stilul de abordare, indiferent de existenţa ori absenţa unor delimitări morale. Oricum, nu e nici locul şi nici momentul pentru nişte explicaţii trase de păr. Motivul pentru care am început aşa această discuţie este cartea lui Nicolas Sarkozy, Martor, apărută cu puţine zile înainte de alegerile ce se vor a fi istorice pentru Franţa.
Iar dacă nu am definit ce am putea înţelege prin „realpolitik” şi ne mulţumim cu o simplă circumscriere a unui pragmatism politic, atunci înţelegem şi mai mult motivaţia prezentării unei asemenea cărţi într-un spaţiu dedicat literaturii.
Din postura privilegiată de martor, Nicolas Sarkozy îşi înfiinţează discursul pe care a mizat de altfel de-a lungul propriei campanii. Titlul cărţii are o valenţă eluzivă deoarece ar putea acoperi mai multe posibilităţi de lectură. Deşi neajuns în postura unui simbol, „martor” îl plasează pe autor nu alături de istorie ci mai degrabă undeva deasupra, precum în cazul omniscienţei totale. Problema lui Sarkozy pare a fi capacitatea de a realiza că o asemenea postură cere din partea lui şi responsabilităţi majore. Aşa cum singur a declarat în repetate rânduri, crede în ştiinţa proprie de a capacita toate compartimentele unei societăţi îmbolnăvite de propriile tabuuri. Realitatea este una dură, atât pentru Franţa cât şi pentru întreaga Europă. Cei optimişti consideră că odată cu succesul lui Nicolas Sarkozy, Europa are o nouă şi reală şansă de a-şi reveni. Cei sceptici, iar numărul acestora  nu este de neglijat, consideră în continuare că Europa se află într-un declin total din care nu îşi mai poate reveni în condiţiile în care însuşi soldatul planetar, SUA, pare să îşi încreţească fruntea la apariţia Chinei, Indiei, etc. Claude Karnoouh, cunoscător fin al psihologiei poporului francez  şi apropiat  celui român, comenta într-un interviu reprodus în „Gândul” (luni, 7 mai 2007) : „Când îi auzeam pe cei doi candidaţi promiţând creşteri şi dezvoltări… toate aceste lucruri sunt baliverne. Într-o economie mondială superintegrată, în care raportul de forţe este dominat de SUA şi de China, preşedinţii Franţei nu pot decât eventual să danseze din buric, pentru că Franţa nu are controlul real al dezvoltării sale”. Ei bine, acestui tipic discurs pesimist ori chiar defetist, îi corespunde la celălalt capăt unul acid, plin de nerv, încrezător, care ne explică aproape fantezist şansele motorului european care va purta sigla Sarkozy – Merkel.
Dar iata-mă ajuns la mijlocul materialului pe care mi l-am propus şi mă aflu în situaţia de a-mi fi uitat ţinta avută, şi anume cartea lui  Nicolas Sarkozy. Mă văd explicând o incapacitate de a trasa o linie clară între omul politician şi cel care (îşi) mărturiseşte. Dincolo de toate aceste analize şi credinţe, conform cărora Europa începe realmente să o ia din loc, nu am cum să îmi exprim până la urmă încântarea că francezii au avut şansa de a vota pentru o schimbare şi nu au fost puşi în faţa situaţiei cu care ne confruntăm aici, într-o ţară ce s-a imaginat de multe ori ca un satelit al Franţei. Ar fi momentul să atrag hotărât atenţia că – vrem, nu vrem – există o mare diferenţă între modul cum înţeleg lupta politicienii francezi faţă de colegii lor din România. E o diferenţă care vine şi dintr-un mod corect de a se comporta iar acolo, slavă Domnului, Europa nu e moartă ! Nu idealizez nici pe departe realitatea, dar abia aştept să îl văd pe Sarkozy bucurându-se de investiţiile din fotbalul francez cât timp în ghetouri încă nu e linişte iar nivelul de viaţă este absolut penibil. Dar preşedintele  Sarkozy rămâne acelaşi personaj şi în carte. E un tip cât se poate de viu, care pe lângă promisiuni ştie să taxeze mult mai eficient, măcar la nivelul imaginarului, marile greşeli ale Franţei de după anii ’60. Pare să fi fost singurul care să înţeleagă că soluţia pentru propria ţară este nu aceea de a căuta modele la nesfârşit, ci de a se uita în trecutul unui popor ai cărui „regi blestemaţi” au reuşit să îl conducă către categoria superlativului. În ciuda celor citite de-a lungul mai multor luni în presă, am rămas şi din această carte cu un bun francez Sarkozy. Originile sale atât de mediatizate par mai degrabă să îl fi întărit. De altfel, nu mi-am văzut personajul de prea multe ori explicând aspecte ale vieţii sale. Asta nici nu va conduce la ideea că e omul ce va întoarce spatele Europei. Dimpotrivă! Din preambulul cărţii, aflăm că „preşedintele este cel care impulsionează o echipă, cel care prezidează cea mai importantă instituţie a statului – preşedinţia – şi care face să funcţioneze ansamblul instituţiilor ţării. […] Preşedintele nu este un arbitru, ci un responsabil. El trebuie să fie un element de coeziune, şi nu să genereze stări conflictuale, totul pentru atingerea unui deziderat !”
Ei bine, în ciuda unor asemenea cuvinte care sunt mai mult plate şi în spatele cărora se ascunde un mesaj electoral, Nicolas Sarkozy mai are drept mărturie o carte. Un volum de-a lungul căruia se explică, îşi îndreaptă gândurile, caută răspunsurile şi demonstrează că are conştiinţa istoriografiei. Actualul preşedinte al Franţei pleacă dinspre un act de comunicare re-semantizat. Deşi nu este o carte care să fi fost scrisă într-o limbă literară perfectă sau care să aibă subtilităţi interpretative (ce nu ar fi convenit până la urmă chiar intereselor sale), paginile pe care vi le propun reprezintă un gest real de comunicare, un manifest al felului în care Sarkozy se înţelege şi descrie Franţa într-un context european. Cum am fi judecat oare astăzi perioadele de după Ion Iliescu, Emil Constantinescu ori Traian Băsescu dacă am fi avut posibilitatea unei asemenea referinţe ? Cu totul altfel decât să ne lăsăm duşi de valurile istoriei, speriaţi de-a dreptul că lumina farului nu se va întrevedea decât atunci când fi-vom uitat şi ce se află mai presus de proastă creştere.
Prima parte a cărţii are mai degrabă un rol explicativ, vag confesiv. Descoperim câteva din momentele cheie ale unui om absolut normal ce are meritul de a fi crezut în destinul său politic. Scrisul este sincer, extravaganţa nefiind nici pe departe un loc comun. Martor nu este nici Principele lui Machiavelli, nici Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie; sunt convins ca nu va rămâne în istorie. Însă, dacă lectura este conjugată la timpul prezent şi va urmări ce rămâne acoperit doar de intenţii, ar putea fi un reper de atitudine, ceea ce nu e puţin lucru. Nicolas Sarkozy apare într-adevăr ca unul care cunoaşte dinamismul, îşi gândeşte propriul program după regulile acestuia dar îşi recunoaşte în aceeaşi măsură şi eşecurile. Majoritatea aspectelor sunt prezentate respectând o schemă identică: „am făcut asta deoarece trebuia să…”
Cea de a doua parte este mai importantă dar vine ca manieră în continuarea celei dintâi. Sunt abordate teme importante pentru orice societate: problema învăţământului, sănătatea, locurile de muncă, companiile transfrontaliere, etc.
Mesajul cel mai important este însă acela că Nicolas Sarkozy mizează pe o Franţă sinceră, cu sectoare valorizate optim, o Franţă care îşi va alege francezii, o Franţă care îi va primi numai pe cei ce vor să îi conştientizeze valorile, o Franţă care să iasă din ipostaza de martoră la declinul Europei.
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s